Drumul Damascului. Spovedania unui fost torționar, de Doina Jela
Ediția a III-a
Editura Corint, Colecția Istorie, București, 2019
”Nu știu cât sunt de mulți cei care prețuiesc mai mult libertatea, decât siguranța.”
Doina Jela mărturisea într-un interviu mai vechi că scrie pentru a recupera și conserva memoria decât de dragul literaturii. Cărțile sale nu sunt confortabile, ele sunt rezultatul unei munci de documentare, reportaj, discuții cu oameni diferiți și trecuți prin experiențe dincolo de orice închipuire uneori, putând fi considerate ca trepte de înțelegere a existenței.
Comunismul face parte din trecutul, dar și prezentul nostru, el trebuie cunoscut și asumat. Mărturie unicat în memoria postcomunistă, Doina Jela realizează în Drumul Damascului trei tablouri diferite: torționarul Securității, Franț Țandără, sistemul comunist comanditar al ororii, spovedania și dorința de a fi judecat. Deși se află la a treia ediție, autoarea spune că nici acum nu crede că se va schimba ceva în toată situația creată de acest volum, însă consideră datoria ei să aducă și în fața noilor generații spovedania. Și trebuie spus aici că aceasta nu are niciun sens artistic, ci documentar, așa că cei care nu sunt familiarizați cu acest tip de scriere e bine să fie avizați. Nici despre faptul că ororile nu sunt descrise în toată bestialitatea lor, ci uneori puțin detaliate, suficient pentru ca mintea să întregească tabloul.
„Drumul Damascului e o carte importantă nu doar prin extraordinara impresie pe care ți-o lasă documentul, ci și prin revelarea cu probe indubitabile a modului de funcționare a sistemului represiv comunist. În perversiunea lor infinită, securiștii știau să-și găsească aliați dintre cele mai nefericite și decăzute elemente ale societății. Spre a-și păstra mâinile curate, ei făceau apel la indivizi pe care tot ei îi aduseseră în starea de subanimalitate, creându-le reflexul conditionat al urii și violenței. Astfel de indivizi există și astăzi, ei trăiesc printre noi și, cum spune Franț Țandără, vor muri cu capul pe propria pernă.” Mircea Mihăieș
Din păcate, reacțiile sunt puține și acum, deși a trecut destul timp ca să putem înțelege, s-a scris și publicat material valoros despre comunismul din România, însă caracatița trăiește încă, iar tentaculele ei funcționează. Cei care s-au lepădat de condiția umană nu se mai pot întoarce din drum, lumea pe care au creat-o era clar că va intra în colaps la un moment dat, însă o parte a supraviețuit și a renăscut prin forme noi. Neimplicarea multora (indiferența) a permis această renaștere. Despre ea a vorbit Doina și la lansarea care a avut loc anul acesta la Librăria Carusel, menționând că poate este mai gravă decât comunismul, tocmai pentru că oferă teren ferm pentru corupție.
- ”E un partid de criminali, doamnă, ca mine, de borfași. De oameni fără căpătâi.”
- ”Gata, îmi trecuse de tot, nu mai eram regalist, nu mai eram nimic, eram ateu, nu mai credeam în Dumnezeu, în nimic. Nu mai credeam decât în partid, doamnă.”
- ”Și totuși cum s-a produs trezirea dvs, pentru că acum nu mai sunteți același om, nu? Oare nu mai sunt? Bine ar fi…S-a produs încet, încet…”
Povestea începe pe 23 martie 1993, la București cu mărturisirea în fața profesorului Fronea Bănulescu și a Doinei Jela. Era prin 45 și m-am îndrăgostit de comunism. Lucrurile însă nu se desfășoară apoi pe același ton, coborârea în infern începe cu o crimă și continuă cu zeci. Cine mai numără morții? Toți erau dușmani ai sistemului, care trebuiau anihilează, nu întreba nimeni de ce, cine erau sau de ce se făceau vinovați. Racolați din familii dezorganizate, unde erau abuzați și unde nu aveau de nici unele, noii membrii ai partidului urmau orbește indicațiile pe care le primeau, credeau cu tărie că doar partidul le poate oferi un trai decent, ceea ce de multe chiar oferea. Însă pentru cei aleși, care nu pregetau să ucidă, să-și vândă sau tortureze familia pentru mărunțiș. Până câteva minți care s-au luminat peste ani puțin să vadă ce făcea de fapt sistemul, erau deja pierduți cu toții, nu mai aveau posibilitatea să revină asupra decizie, să se retragă sau să dispară. Erau amanetați pe viață, nici spitalul de nebuni nu îi putea scăpa. De fapt, acolo era de multe ori locul în care operau.
”În Univers nu există nimic fără cauză. Dacă ceva se produce acum, aici, vizibil sau invizibil, este fiindcă altceva, vizibil sau invizibil, de aici sau din altă parte, l-a făcut să se producă. O frunză care se desprinde și cade, apariția unei mici pete pe suprafața netedă a pielii. Toate fenomenele din universul vizibil și invizibil sunt supuse unuia și aceluiași principiu al cauzalității. Și totuși, lumea este plină de miracole pe care mintea noastră nici nu le mai înregistrează.” (pg. 37)
Multitudinea detaliilor, numelor, întâmplărilor petrecute cu atâta timp în urmă surprinde, ce minte poate reține atâtea? Mintea celui care a torturat, care e torturat de atâtea grozăvii, pe care nu le poate uita, o pedeapsă pentru faptele sale, deși nu asta este pedeapsa pe care și-o dorea. Viața are multe fețete, de multe ori nu are de-a face cu moralitatea sau dreptatea, după cum dovedește și volumul de față. Doina Jela a plecat de la un Franț Țandără și a ajuns la altul. Privit prin diferite oglinzi, torționarul nu pare în final nebun, ci singur. O singurătate din care însă a izvorât o mare de sânge. Te întrebi dacă a meritat sau dacă în final a reușit să umple golul acesta imens. Mă tem că nu, dar compătimirea nu își are locul aici. Dacă Țandără nu a putut ieși de fapt niciodată din iadul în care s-a născut, a construit alături de alții asemenea lui o lume care să îl populeze. Să nu uităm totuși că autoarea a dorit o mărturisire, nu vrea să fie judecător în această poveste incredibilă de-a dreptul, așa că trebuie să îi respectăm dorința. O lectură tulburătoare din toate punctele de vedere, care invită la cugetări legate nu numai România de ieri, ci mai ales la cea de azi. Epilogul și ”Personajele secundare” de la finalul cărții sunt poate mai dureroase decât textul de bază, martori tăcuți de acum ai locurilor în care Poarta Speranței este închisă pentru totdeauna.
”Acesta era omul și aceasta era povestea lui. 10 casete înregistrate în ziua de 27 septembrie 1998.”
”Și îmi vine să cred că are dreptate cine spunea că trebuie să ți se fi întâmplat în viață lucruri cumplite ca să fii un om optimist. În ciuda unei tristeți difuze, misterioase, pe care o degajă persoana lui, aceste povești și toate poveștile lui Fronea Bănulescu se termină întotdeauna cu bine.” (pg. 43)
Puteți cumpăra cartea: Editura Corint.
(Sursă fotografii: EdituraCorint.ro, Carmen Florea)
