”Tatuatorul de la Auschwitz”, de Heather Morris
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2018
Traducere din engleză de Luana Schidu
Literatura Holocaustului se îmbogățește cu o mărturie indirectă, preluată și oarecum ficționalizată de scriitoarea din Australia, Heather Morris. De altfel, povestea acestui roman de ficțiune istorică ne este istorisită chiar de către autoare în ultimele pagini ale cărții: a fost contactată de către Lale Sokolov în 2003, la câteva zile după ce soția acestuia, Gita, a murit. El a decis să-și spună povestea cuiva care putea scrie despre ea, povestea celui care a fost tatuator la Auschwitz, cel care tatua celebrele numele de pe mâinile celor din lagăr. Trei ani mai târziu, Lale a murit, iar Heather a publicat romanul ce ilustra această poveste în ianuarie 2018.
Ludwig Eisenberg, Lale din poveste (Lale Sokolov, după ce și-a schimbat numele), era un evreu din Slovacia, arestat de naziști și trimis cu trenul spre Auschwitz la începutul anului 1942. Un tânăr inteligent, ce știa câteva limbi străine și era foarte descurcăreț, a privit cu calm și detașare primele clipe în lagăr, conștient că are nevoie de multă putere pentru a scăpa cu viață de aici. De altfel, nu mult după ajungerea aici, face un legământ cu sine, propunându-și să supraviețuiască acestui lagăr, prin orice mijloace:
”Pe când ei dispar în întuneric, Lale își face un jurământ. O să supraviețuiesc până o să plec din locul ăsta. O să ies de-aici liber. Dacă există iad, o să-i văd pe criminalii ăștia arzând în el. Se gândește la ai lui din Krompachy și speră ca prezența sa aici măcar îi salvează pe ei de-o soartă similară.” (pag. 26)
Există trei lucruri care îi asigură supraviețuirea de-a lungul celor trei ani petrecuți în Auschwitz-Birkenau: în primul rând, faptul că, după câteva săptămâni, ajunge într-o poziție privilegiată, Tätowierer (tatuator), fapt care îi conferă avantaje suficiente pentru a fi oarecum intangibil, chiar și în fața lui Mengele. Are propria cameră, are rații suplimentare, are o oarecare libertate, care îi permite să colinde lagărul, înarmat doar cu o valiză de scule, imunitatea sa. În al doilea rând, supraviețuirea îi este asigurată, chiar și în condiții grele, de bunătatea sa: o namilă de om, care mai târziu va ajunge cel care îl torturează (și îl scapă de moarte), primește mâncare de la el când este adus din Auschwitz; află informații și le răspîndește spre cei care au nevoie de ele; ajută lumea cu mâncare și cu servicii pentru a se asigura că mai trăiesc încă și încă o zi:
”Majoritatea oamenilor cred că, dacă sunt mai puțini, vor primi mai multă mâncare. Mâncarea e o valută. Cu ea, rămâi în viață. Ai putere să faci ce ți se cere. Reușești să trăiești încă o zi. Fără ea, slăbești până în punctul în care nu-ți mai pasă. Noua lui poziție sporește complexitatea supraviețuirii.” (pag. 59)
În al treilea rând, supraviețuirea îi este cumva garantată de povestea de iubire pe care o trăiește. Într-o zi, cea care ajunge în fața sa, pentru a fi tatuată, este Gita, o altă slovacă evreică din Bratislava. Din întâmplare, ochii i se întâlnesc (lucru interzis de către soldații naziști) și povestea lor de iubire începe și constituie principalul motiv pentru care Lale și Gita au supraviețuit: și-au jurat că vor ieși vii de aici, că se vor iubi mereu și că vor face dragoste ori de câte ori vor dori, nu numai când se putea. Lale mituiește gărzile naziste, face rost de mâncare și medicamente de la lucrătorii polonezi din zonă, îi asigură Gitei un loc de muncă mai ușor, la administrația clădirilor, se întâlnesc pe ascuns etc.
Desigur, nu toate decurg ușor și umbra crematoriilor, a gazărilor, a torturilor instituite de Mengele, a uciderilor în masă și la cheremul unor soldați imaturi și insensibili, a violurilor mai mult sau mai puțin acceptate este puternică la fiecare pagină a romanului. De asemenea, pot fi puse suficiente semne de întrebare cu privire la modalitatea în care Lale a supraviețuit, colaborând uneori cu naziștii, fără a face direct fapte care să-i aducă o condamnare din partea supraviețuitorilor. Există însă unele semne că nu a fost mereu privit cu ochi buni (”i-a auzit pe câțiva murmurând cuvântul colaboraționist”):
”Și el a ales să rămână în viață cât va putea de mult, îndeplinind un act de pângărire asupra unor oameni de aceeași credință cu el. Nimeni nu se uită în ochii lui. A auzit ce spun alți deținuți despre oamenii ăștia și despre poziția privilegiată pe care o ocupă – stau separat, primesc rații suplimentare, au haine călduroase și pături cu care să se învelească noaptea. Viețile lor seamănă cu a lui și simte că i se strânge stomacul la gândul că și el e disprețuit pentru rolul pe care-l joacă în lagăr. Neputând să-și exprime în nici un fel solidaritatea cu ei, merge mai departe.” (pag. 157-158)
Dincolo de aceste lucruri, ”Tatuatorul de la Auschwitz” este un roman emoționant, impresionant, este plin de durere și suferință, fiind în același timp și o poveste de dragoste și de supraviețuire care transcede timpului. Heather Morris a făcut o treabă extraordinară, reușind să spună povestea lui Lale și a Gitei într-un limbaj direct, fluent, cu multe dialoguri emoționante. Este important să știm că Lale și Gita au supraviețuit și și-au continuat povestea de dragoste zeci de ani după Auschwitz.
