„Doar un suspin”, de Anne Philipe
Editura pentru Literatură Universală, București, 1967
Traducere: Sidonia Drăgușanu
Vorbim atât de mult despre contemporaneitate, despre modernism, despre progres și ne îndepărtăm fulminant de tot ce înseamnă trecut. Titlurile bombastice care ne-au umplut rafturile, cărțile care șochează – toate ne-au scos din acea „zonă de confort” (urăsc această combinație de cuvinte, dar e probabil cea mai explicită în acest context) a literaturii, în care totuși se mai ascunde emoția sinceră. În căutarea unor astfel de senzații, am dat de o carte mică, modestă, ascunsă într-un teanc cu comori vânate prin anticariate. Am deschis-o și în câteva ore plângeam. Efectiv m-a atins și am decis că trebuie să scriu despre ea.
Este vorba de un volum tradus la Editura pentru Literatură Universală, în 1967 (ce îndepărtat pe axa noastră cronologică), semnat de Anne Philipe și are titlul „Doar un suspin”. Pentru că nu auzisem până atunci de această autoare, am decis să apelez la omnipotentul Google pentru nițel context și iată ce am aflat.
Născută Anne Marie Nicole Navaux, Anne Philipe este o scriitoare din Bruxelles, care a văzut lumina zilei în 1917, an de răspântie istorică. Este licențiată în filosofie și etnologie, cineastă și femeie de litere, în tot sensul acestui cuvânt. Trecută printr-un divorț, aceasta îl cunoaște pe comediantul Gérard Philipe, cu care va avea doi copii. Se pare că mariajul lor s-a născut sub constelația fericirii și a unei dragoste sincere, dar finalul abrupt le-a răpit orice urmă de împlinire spirituală.
Gérard Philipe este internat pe 5 noiembrie 1959 în clinica Violet, unde e diagnosticat cu cancer la ficat, fapt ascuns de medici și de soția acestuia. I se va spune că urmează o operație la un abces, însă se va stinge din viață înainte de vârsta de 37 de ani, deci prematur. Anne Philipe este devastată și decide să-și pună durerea în cuvinte, un remediu deloc de neglijat. „Doar un suspin” este o mică scrisoare despre sentimentele, durerea și impotența pe care le resimte. Este o mostră de sinceritate impregnată cu foarte multă durere și cu tot șocul înțelegerii unui fapt bizar: moartea îți răpește tot ce ai mai de preț.
„Pereții nu mai sunt albi. În fiecare ungher, pe zugrăveala crăpată, pe lampă, pe dârelee de lumină care pătrund prin partea de sus a ușii, peste tot văd scris: Va muri.”
Autoarea își recunoaște neputința de a-și duce viața mai departe și spune despre sine că „sunt o femeie fără lacrimi”, o femeie care trebuie să ascundă un adevăr abominabil pentru a nu stinge cu propriile mâini ultima fărâmă de speranță din ochii soțului său. „Fără ca tu să știi, fără ca eu să pot face ceva în timp ce te priveam, moartea îți țesea tăcut giulgiul”.
„Doar un suspin” este un volum ciclic, în care soția, femeia, mama este covârșită de iminența morții și, practic, suntem martorii traversării acelor etape de la negare la acceptare. Vedem cum un simplu om trebuie să învețe viața din noi, acea viață crudă care îi demolează tot ce a construit.
Anne Philipe nu face un exercițiu literar, nu te îmbată cu tot felul de figuri de stil, ci mai degrabă încearcă să se trateze de durere prin prisma acestor file. O carte pe care o poți citi ca să înțelegi cât de norocos ești că îi ai pe cei dragi alături sau ca să simți responsabilitatea fiecărei clipe. Mi-a amintit oarecum despre Joan Didion și volumul său „Nopți albastre”, tradus în colecția Anansi.
Cred că astfel de cărți sunt importante, nu doar pentru valoarea lor literară, ci mai degrabă pentru a ne aminti cât de efemer este exercițiul numit viață.
