Strada, de Adrian Chivu
Editura Polirom, Colecţia Ego.Proză, Iaşi, 2012
„Şi m-am culcuşit mai bine în pat bucuros că soră-mea se întâlnise cu veveriţa lui bunicu.”
Cu mâna pe inimă şi riscul de a o ridica încleiată de sudoare (să nu fiu înţeleasă greşit! fiinţa mea întreagă se bucură de caniculă, însă realităţile biologice sunt şi rămân), mărturisesc că nu mai ţin minte de când avusesem ocazia să râd citind. De fapt… nu să râd, să hohotesc de-a dreptul, iar apoi să-i telefonez mamei şi să-i citesc întreg pasajul din care face parte citatul de mai sus; la rândul său, mama să fie aproape de sufocare cu propriile sughiţuri, şi să râdem în tandem – cum ar spune autorul – ca doi indieni.
Cartea lui Adrian Chivu are un fir narativ atât de clar, încât străluceşte în întuneric precum fosforul furat de Traian, protagonistul, din laboratorul de biologie. E o povestire care palpită de viaţă şi de gust, un gust familiar generaţiei părinţilor mei şi, în mare parte, generaţiei mele. E drept, Chivu are 11 ani în plus, trăiţi într-un comunism mult mai simţit decât cel experimentat de mine (regimul a căzut când nici nu învăţasem încă să citesc), dar eroii săi aduc foarte bine cu populaţia copilăriei mele, iar viaţa cu gume Turbo, oracole ale prieteniei şi vecine care cer ulei cu împrumut am trăit-o şi eu; şi tu; şi voi.
Strada pomenită atât de simplu în titlu este, aidoma uliţei copilăriei, personaj principal. Dacă Traian acţionează şi povesteşte (într-un ritm infernal, fără să respecte nici cele mai elementare norme de ortografie sau punctuaţie – iată că autorul reuşeşte să imprime textului scris oralitatea stâlcită, dar fascinantă a unui copil de 10-11 ani), strada reprezintă nu doar un cadru, ci un context şi un pretext în acelaşi timp. Strada e populată de mari şi de mici, de oameni şi locuri, de blocuri şi case de mahala, de maşini Dacia ocazionale şi de câini cu dor de ducă. Pe stradă, copiii nu-şi păstrează decât rareori individualitatea, formând un tot eterogen, sudat cu interese comune şi animat de idealuri mai mult sau mai puţin măreţe; iar pentru aroma exotică: superstiţia, credinţele bizare născocite de cei mici pentru a-şi explica lumea deseori de neînţeles a celor mari. Aflăm, de pe strada lui Traian, că dacă treci graniţa eşti bombardat cu celule canceroase – o teoremă dulce-amară, fundal al peisajului iernii unui regim.
Citiţi Strada. Este o carte ale cărei pagini se dau singure, şi nici nu le simţi foşnind, într-atât eşti de ocupat să-ţi ştergi lacrimile de crocodil… sau de nostalgie.
2 comments