”Stalin. Curtea țarului roșu”, de Simon Sebag Montefiore
Editura Polirom, Colecția Historia, Iași, 2014
Traducere de Catalin Dracsineanu
Volumul scris de istoricul britanic Simon Sebag Montefiore[1] oferă o imagine foarte complexă atât a psihologiei lui Stalin (prin intermediul cariea se poate încerca să se înţeleagă raţiunile sale de stat si politice, care au afectat sute de miliane de oameni), cât şi a oamenilor care i-au fost în jur. Exista, fără îndoială, o interdependenţă între Stalin şi „boierii” săi sovietici. Rodul unor mulţi ani de cercetare, beneficiind de deschiderea unor fonduri arhivistice inedite din Rusia, dar de interviuri luate ultimilor supravieţuitori ai perioadei şi a urmaşilor curtenilor lui Stalin, Simon Sebag Montefiore a reuşit să surprindă în întreaga ei complexitate dramatismul uneia dintre cele mai sângeroase perioade din istoria umanităţii. Stalin a avut un trecut revoluţionar sulfuros care şi-a spus cuvântul asupra întregii sale vieţi politice, mai ales la nivelul (lipsei) încrederii faţă de ceilalţi.
„Niciun alt lider politic nu era atât de setat pe această luptă perpetuă împotriva duşmanilor, Stalin considerându-se cavalerul singuratic al istoriei, îndreptându-se resemnat, către altă misiune nobilă, versiunea bolşevică a cowboy-ului misterios care ajunge într-un orăşel de frontieră corupt.”[2]
“În 1902 Koba a fost arestat pentru prima dată şi exilat în Siberia, primul dintre cele şapte astfel de exiluri, din care a evadat de şase ori. Aceste exiluri erau departe de lagărele de concentrare brutale ale lui Stalin: ţarii erau nişte poliţişti incompetenţi. Erau un fel de vacanţe de lectură în sate îndepărtate din Siberia, cu un jandarm angajat să stea de pază cu jumătate de normă, în care revoluţionarii ajungeau să se cunoască (şi să se urască) unii pe ceilalţi, corespondau cu tovarăşii lor din Sankt-Peterburg sau Viena, discutau probleme absonse de materialism dialectic şi aveau aventuri cu fetele din regiune. Când apelul la libertate sau revoluţie devenea imperativ, ei evadau, străbătând taigau până la cel mai apropiat tren.”[3]
Extraordinare sunt şi portretele membrilor curţii lui Stalin pe care le schiţează autorul şi prin care se încearcă să se explice evoluţiile sinoase şi sângeroase ale Uniunii Sovietice. Elita sovietică era formată dintr-un conglomerat ciudat de idealişti-intelectuali, borfaşi absoluţi (cum de altfel şi Stalin însuşi fusese, participând înainte de 1917 la jafuri în Transcaucazia pentru a susţine financiar mişcarea revoluţionară) şi criminali însetaţi de sânge. Ejov era de fapt simpatizat de aproape toată lumea care l-a cunoscut pe vremea aceea (înainte să ajungă şeful NKVD-n.m). Era un milos, blând, plin de tact care încerca să ajute în orice problema personală neplăcută îşi aminteau colegii săi. Mai ales femeilor le plăcea de el. „Nu era doar obsedat de muncă şi plin de energie; acest bărbat subţirel, mic de statura, îmbrăcat întotdeauna într-un costum ieftin, şifonat şi o cămaşă albastră de satin îi fermeca pe oameni cu accentul sau leningrădean. Era timid la început, dar putea fi amuzant, exuberant, cu un ascuţit simt al umorului. Într-un guvern format din oameni mici de statura, el era aproape un pigmeu de numai 1,51 metri. Născut în 1895, era fiul unui pădurar care avea o ceainărie-bordel şi al unei servitoare, într-un mic oraş lituanian.” Nu se dădea în lături „ să participe la orgii cu prostituate, dar era şi un bisexual entuziast, având în trecut întâlniri pătimaşe cu ceilalţi ajutori de croitori, soldaţi de pe front şi chiar bolşevici cu funcţii înalte.”[4]
Vîşinski, atât de cunoscut românilor pentru rolul jucat în instaurarea guvernului Groza: „Născut într-o familie de nobili polonezi înstăriţi din Odessa, Vîşinski fusese cândva coleg de celulă cu Stalin, cu care împărţea coşurile cu alimente primite de la părinţii săi, investiţie care se poate să îi fi salvat viaţa.(…) se purta foarte urât cu subordonaţii săi, dar era extrem de servil cu superiorii. Vigilent, viguros, vanitos şi inteligent, i-a impresionat şi i-a înspăimântat pe occidentali în egală măsură cu manierele sale medico-legale şi ironiile pline de răutate (…) era foarte mândru de celebritatea sa: în faţa prinţesei Margaret la Londra în 1947, i-a şoptit diplomatului care îl prezena Adaugă, te rog, faptul că am fost procuror în celebrele procese de la Moscova”[5]
Malenkov, „birocratul ucigaş a cărui carieră a avut cel mai mult de câştigat de pe urma epurărilor dar care provenea din intelighenţia provincială, un descendent al funcţionarilor ţarişti şi, pe deasupra, nobil. Un istoric estimează că Malenkov a fost răspunător pentru moartea a 150.000 de oameni. Mic de statură, gras, palid şi cu o faţă rotundă şi spână, cu pistrui pe nas şi ochi negri, mongolizi, cu părul negru atârnându-i peste frunte, Malenkov avea şolduri late ca de femeie, umeri înguşti şi vocea subţire.”[6]Nici Hruşciov nu iese mai bine. Măcar el a recunoscut spre finalul vieţii că „era mânjit până la coate de sângele victimelor sale” şi că „ acest lucru mă apasă pe suflet”.
Tragică este imaginea lui Zinoviev, care crezuse până în ultimul moment în promisiunile lui Stalin că vor fi cruţaţi dacă vor mărturisi. Şocat de iminența morţii a făcut un adevărat spectacol (unii au zis că a lins cizmele NKVD-istlor, alţii că a plâns în hohote, rugându-i pe călăi să-l sune pe Stalin etc.), încât un ofiţer NKVD a trebuit să-l ducă într-o celulă alăturată unde l-a împuşcat. Kamenev i-ar fi spus lui Zinoviev să tacă din gură şi să moară cu demnitate. Pentru a-l amuza pe Stalin, şeful gărzilor sale, un anume evreu maghiar Pauker, imita zbaterile lui Zinoviev, stârnind delirul şefului. Pauker a repetat scena, spre deliciul lui Stalin care i-a spus să se oprească, nu mai rezista hohotelor de ras. Imaginea completă a Marii Terori depăşeşte în grozăvie orice alt eveniment istoric de până în 1936-38, iar Simon Sebag Montefiore o zugrăveşte în întreaga sa amploare, ca într-un film horror: „Părinţii stăteau cu bagajele făcute pentru închisoare şi pistoalele Mauser şi Chagan sub pernă, gata să se sinucidă.(…) Copiii observau că oamenii se mutau adesea, deoarece după fiecare nouă execuţie rămâneau un apartament şi o vila vacanţe pe care cei rămaşi în viaţă şi ambiţioasele lor soţii le ocupau imediat, dornice să aibă locuinţe mai bune. Stalin exploata acest mod de a-i lega pe lideri de măcel.”[7]
Se cunosc mai puţine detalii despre panica provocată de înaintarea germană către Moscova în octombrie-noiembrie 1941. Imaginea reală este la mare distanţă de ceea ce a debitat propaganda sovietică după, iar sursele inedite folosite de istoricul britanic dezvăluie fidel tragicele momente pe care o elită criminală le simţea, apropierea sfârşitului lumii sovietice. Pe frontul din apropierea Moscovei, batalioanele NKVD terorizau trupele care se retrăgeau, arestând 23.064 de militari doar în trei zile! De altfel, în 1941 şi 1942, au fost arestaţi pentru laşitate în faţa inamicului 994.000 de soldaţi (mai mult decât întreaga Armata Regală Română), dintre care 157.000 au fost împuşcaţi (mai mult de 15 divizii). Pe 3 octombrie, Beria a lichidat 157 de prizonieri celebri precum Kameneva, sora lui Troţki şi văduva lui Kamenev[8], iar apoi, în alte opt zile, 4.905 prizonieri politici periculoşi au fost asasinaţi în grabă.
În cadrul conducerii militare şi politice sovietice domnea debandada, unii certându-se cu alţii, dând vină de colo-colo, Molotov ameninţându-l pe Jukov că-l împuşcă dacă nu opreşte retragerea, Stalin ţipând sau având accese de melancolie melodramatice. Beria, Malenkov şi Kaganovici „şi-au pierdut cumpătul” încurajând populaţia să fugă. De altfel, un tren special alocat nomenklaturii Comitetului Central evacua familiile potentaţilor. În el urcau femei în blănuri scumpe, copii bine îmbrăcaţi, guvernante şi lăzi pe care scria „Fragil! Cristale”. Reşedinţele lui Stalin au fost minate, iar mobilierul şi cărţile dragi lui Stalin evacuate către nouă capitală, Kuibâşev (fosta şi actuala Samara pe Volga). În oraş se instaurase panica, metroul nu mai funcţiona, fabricile fuseseră minate, alimentarele începeau să fie devastate de populaţia flamandă care nu putea să fugă din oraş, brutăriile erau închise. Datorită raidurilor aeriene germane, Stalin a ajuns să lucreze în staţia de metro Kirov[9], pentru că la Kremlin nu era amenajat nici un adăpost aerian demn de acest nume. Singurul care nu şi-a pierdut cumpătul a fost Jukov care era convins că Moscova putea fi apărată.
O imagine edificatoare despre viaţa şi moartea la curtea lui Stalin a lasat-o şi generalul Alan Brooke, care a făcut parte din prima delegaţie britanică ce l-a însoţit pe Churchill la Moscova în 1942 [10], luand parte la nelipsitele banchete oficiale. „Molotov a ţinut toasturi mai mult de trei ore, în timp ce 19 feluri de mâncare au fost îngrămădite pe masă care gemea de tot felul de aperitive şi mâncăruri din peste, descria Brooke adevărata orgie…Printre numeroasele feluri de peşte era şi un purceluş de lapte…Nu a mâncat nimeni din el şi toată seara, ochiul său negru m-a privit fix, iar gura umplută cu coji de portocală rânjea sardonic; Voroşilov observând că Brooke toasta cu paharul plin cu apă chioară (una din posibilele metode pe care occidentalii o adoptau pentru a face faţă alcoolismului generalizat al sovieticilor chiar şi din elită) a comandat o sticlă de votcă galbenă cu piper, în care plutea ameninţător un ardei iute şi a umplut amble pahare Până la fund a spus el- dar Brooke doar a gustat din paharul său. Voroşilov a dat apoi pe gât două pahare din această apă de foc. Efectul nu s-a lăsat aşteptat prea mult. Fruntea i s-a acoperit cu broboane de sudoare ce au început în curând să i se prelingă pe faţă. A amuţit, privind fix în faţă şi m-am întrebat dacă avea să cadă sub masă. Dar nu, a rămas pe scaun”, relatează Brooke, care provenea dintr-o proeminentă familie nobiliară anglo-irlandeză din Vestul Ulsterului, cel mai important consilier militar al lui Churchill în cel de al II-lea Război Mondial.
Edificatoare şi patetică este şi imaginea lui Stalin la bătrâneţe, când obsesiile lui paranoice s-au accentuat pe fondul căderii unui organism care este de mirare cum a reuşit să reziste până la aproape 75 de ani, având în vedere regimul sau de viaţă (nenumăratele chiolhanuri în care se bea teribil, viaţa de noapte, măcar din punct de vedere sexual nu a avut excesele unui Beria, de exemplu etc.), totuşi dominată încontinuu de porniri ucigaşe. „Pe măsură ce Stalin imbătrânea, cinematograful a devenit un ritual obsesiv, precum şi un sprijin şi un sediu pentru guvernare.” Istoricul britanic oferă foarte multe detalii de ordin privat din viaţa lui Stalin. Controla cu o mâna de fier industria cinematografică sovietică, fiind de altfel un cinefil înrăit, uitându-se la filmele imperialiste americane cu împuşcături, bandiţi, cowboy, detestând orice scenă de nuditate sau romantism, admirându-l pe John Wayne până când a aflat de angajamentul virulent anticomunist al actorului american de origine irlandeză, existând chiar zvonul, poate doar una din glumele lui macabre, că ar fi dat ordin să fie asasinat. Dar imperiul se conducea în timpul lungilor mese nocturne: „ Lui Stalin îi plăcea să cânte şi cânta foarte bine. Nu mai era mult până în zori, dar nostalgia obsedantă a acestor cântece de pe vremea seminarelor şi a corurilor de biserică era spulberată brusc de izbucnirile de furie şi dispreţ ale lui Stalin. Un anchetator normal, spunea Hruşciov, nu se comporta nici cu un criminal înrăit aşa cum se purta Stalin cu prietenii săi la masă.” În primul rând, îi obligă pe toţi să bea peste măsură, să amestece nenumărate băuturi, astfel încât până şi cei mai rezistenţi precum Molotov cădeau răpuşi şi erau târâit în zori acasă de gărzile de corp. Se şi dansa. Cert este că Stalin a rămas până la final georgian în ciuda politicii sale de rusificare de după 1945 (casele sale de vacanţă erau în Abhazia şi Georgia, bea vin georgian, asculta muzică georgiană, cel mai fericit era când era vizitat de amicii săi din Georgia, cunoştea în detaliu disputele politice din fosta republică sovietică etc.).
Sfârşitul războiului, perioada sa de apogeu, l-au găsit pe tiranul de la Kremlin sfârşit, consumul psihic şi fizic fusese pe măsură: „Stalin suferea deja de artrită, dar îngroşarea pereţilor arterelor, arterioscleroză, era cea care îi diminua fluxul de sânge ce ajungea la creier şi nu putea decât să-i afecteze facultăţile normale (…) Speranţele şi libertăţile războiului nu i-au afectat deloc convingerea că problemele Uniunii Sovietice erau mai bine rezolvate prin eliminarea indivizilor. A rămas manipulatorul suprem, deşi este probabil că arteriscleroza să îi fi exacerbat crizele, depresia şi paranoia. Dacă nu era într-o pasă proastă, îi încheia de obicei ordinele cu Fă cum vrei dar nimeni nu-şi făcea iluzii.” Căci lacheii săi fuseseră atât de bine antrenaţi încât se puneau sau măcar încercau în pielea şi mintea lui Stalin, primul reflex pavlovian fiind, evident, cel adorat de toţi dictatorii, „cam cum ar vrea El să acţionez?” În funcţie de ghicirea intenţiilor, uneori absconse ale lui Stalin, depindea viaţa sau moartea lor: „Vizitatorul trebuia să rămână tot timpul calm: panica îl alarma pe Stalin. (…) Stalin trebuia consultat în legătură cu orice problemă, oricât de mică, dar nu voia să fie hărţuit să ia toate deciziile deoarece şi asta îl făcea să devină agitat (…) Lui Stalin îi plăcea să asculte părerea fiecăruia înainte de a şi-o exprima pe a sa.”
Interesantă şi imaginea întâlnirii dintre Stalin şi Mao, care ajunsese la Moscova dupa câştigarea războiului civil, în 1949. „Cei doi titani comunişti ai secolului, amândoi fanatici, poeţi, paranoici, ţărani ajunşi la conducerea imperiilor a căror istorie îi obseda, ucigaşi necruţători a milioane de oameni şi comandanţi militari amatori, aveau scopul de a parafa cel mai urât coşmar al Americii: un tratat sino-sovietic care avea să fie ultima realizare semnificativă a lui Stalin.”[11] Liderul sovietic i-a încurajat pe chinezi să intervină în Coreea în sprijinul comuniştilor nord-coreeni aflaţi la strâmtoare după contra-ofensiva americană, refuzând sprijinul aerian explicit sovietic, solicitat de Mao, oferind doar tehnică de luptă (probabil cea rămasă de după cel de al Doilea Război Mondial).
Apropierea sfârşitului l-a găsit pe Stalin, cum altfel?, pregătind noi epurări nu numai în rândul evreilor sovietici, cât şi în rândul propriei nomenklaturi, Beria, Molotov (soţia sa Polina, de origine evreiască fiind arestată, dar totuşi nu a fost torturată, în schimb una din surorile sale şi un frate aveau să moară în închisoare) şi Mikoian fiind pe făraş. Edificatore este frica acestor potentaţi care se lăfăiau în lux şi care uciseseră milioane de oameni îndeplinind directivele Instanţei faţă de dezastrul pe care ştiau că decăderea politică avea să o aducea familiilor lor. „Sistemul încuraja spiritul întreprinzător al Terorii. Potentaţii puteau fie să muşamalizeze un caz, fie să îl alimenteze până ajungea la dimensiunea unui masacru: Stalin avea apoi posibilitatea de a alege să îşi protejeze victimele, să păstreze dovezile pentru mai târziu sau să le ucidă imediat.”[12] „De multe ori la curtea lui Stalin, un caz începea întâmplător, era încurajat de un potentat şi apoi Stalin îl întorcea împotriva acestuia, ca pe un bumerang sângeros.”
O altă componentă a înrudirii celor două sisteme totalitare a reprezentat-o ultima teroare imaginată de Stalin, cea antisemită.[13] „Antisemitismul lui Stalin a rămas un amestec de prejudecăţi demodate, suspiciune faţă de un popor fără ţară şi neîncredere, deoarece duşmanii săi erau adesea evrei. Nici măcar nu se ascundea-lui Roosevelt i-a spus în faţă la Ialta că evreii sunt nişte samsari, profitori şi paraziţi. Dar după 1945 s-a produs o schimbare: Stalin a devenit un antisemit violent şi obsesiv.” Stalin „ura orice popor cu o loialitate incertă: a observat că Holocaustul afectase şi trezise evreimea sovietică până şi în rândul potentaţilor. Noul său antisemitism izvora din paranoia lui mocnită, exacerbată atunci când soarta i-a adus evrei în familie (…) Complotul Doctorilor avea frumoasă simetrie învăluitoare a unui panaceu, una dintre capodoperele fantastice ale lui Stalin: acţionând singur , informându-şi potentaţii doar când avea rezultate şi păstrând controlul deplin asupra iţelor paralele a ţesut o tapiţerie care îngloba toate intrigile şi victimele importante de după război, pentru a mobiliza poporul sovietic împotriva duşmanului din afară, America, şi a agenţilor săi din interior, evreii, şi, prin urmare, pentru a justifică o nouă Teroare (…) la fel cum în 1937 nu trebuia să fii troţkist că să fii împuşcat că troţkist, nici acum victimele nu trebuia să fie evrei pentru a fi acuzate de sionism.” [14]
Moartea lui a fost un alt moment care a dovedit esenţa regimului sau criminal: doctorii cei mai buni, evrei, se aflau în puşcării fiind „anchetaţi” (adică torturaţi), după aproape o zi de când a suferit atacul de cord i-au fost aduşi nişte medici ruşi: „Există posibilitatea unei operaţii pentru îndepărtarea cheagului de sânge, dar doctorii sunt de acord că trebuia să fi fost realizată la câteva ore după accidentul vascular şi cine ar fi îndrăznit să o autorizeze?”[15] Curtea a venit la căpătâiul său în încercarea de a-şi extrage viitoarea legitimitate politică, însă pe la spate deja se trăgeau sforile între Beria (cel mai întreprinzător dar nu şi agil), Malenkov, Hruşciov, Mikoian, Kaganovici şi Molotov, singurii supravieţuitori ai vechii gărzi din anii `30 toţi cu mâinile şi conştiinţele mânjite cu sânge. De aceea, când moartea lui era certă a început goana… pentru distrugerea documentelor compromiţătoare la care ar fi excelat atât Hruşciov, cât şi Malenkov şi Beria. Înainte de a-şi da duhul, pe 5 martie 1953, Beria s-a repezit şi a sărutat primul trupul cald încă, în mod ritualic, echivalentul smulgerii inelului de pe degetul unui rege mort.
Puţin probabil că în viitor întreaga istorie a secolului trecut să fie înţeleasă fără obligatoria lectură a cărţii lui Simon Sebag Montefiore. Suntem de acord atât cu comentatorii de la The Washington Times – „O carte care trebuia scrisă”, dar şi de la The Guardian – „Una dintre puţinele cărţi recente despre stalinism care vor fi citite şi în viitor”, pentru că acest sistem şi-a pus amprenta deformatoare şi asupra României. De altfel, în multe puncte ale cărţii, cititorul român poate ajunge să facă paralele între dinamica ucigaşă a lui Stalin şi curţii sale, cu cea exportată în România, fie că vorbim de perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, fie a lui Nicolae Ceauşescu (dar comparaţia cea mai pertinentă pe mai multe paliere este cea între Stalin şi Ceauşescu).
Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Elefant.ro/Libris.ro/E-book.
[1] Stalin. Curtea tarului rosu, Polirom, Iasi, 2014, traducerea de Catalin Dracsineanu.
[2] Op. cit., pag. 121.
[3] Ibidem, pag. 45.
[4] Pag. 151.
[5] Pag. 167-168.
[6] Pag. 215.
[7] Pag. 219.
[8] Fosta şefa a VOKS, organismul de propagandă şi fermecare a occidentalilor, despre care am scris în „Mirajul utopiei. Calatorile in URSS intre control si propaganda”, Editura Vremea, Bucuresti, 2013.
[9] Actuala Cistiie Prudei.
[10] În timp ce germanii avansau nestingheriţi spre Caucaz şi Stalingrad.
[11] Pag. 478.
[12] Pag. 476.
[13] Mai este un episod puţin cunoscut care relevă această înrudire. „Ai auzit ce s-a întâmplat în Germania?”, l-a întrebat în 1933 Stalin pe Mikoian, după ce a aflat de Noaptea cuţitelor lungi din Germania „Foarte tare, Hitler asta! Splendid! Asta da isprava”.
[14] Pag. 493.
[15] Pag. 506.
