„Stalin cel Bun”, de Victor Erofeev
Editura Paralela 45, Piteşti, 2006
Traducere din limba rusă de Nicolae Iliescu
“Toate personajele acestui roman, inclusiv cele care există în realitate şi însuşi autorul, sunt născocite” îşi previne de la bun început Victor Erofeev cititorii. Romanul său este, în mare măsură, autobiografic – autorul este fiul unui diplomat sovietic care, înainte de a deveni ataşat cultural la Paris sau vicepreşedinte al UNESCO, a fost consilier al lui Molotov şi translator al lui Stalin. În aceste condiţii, scriitorul a beneficiat de ceea ce el numeşte “o copilărie stalinistă fericită”, iar “Stalin cel Bun” din titlul cărţii este chiar tatăl său. Dar, ne avertizează autorul, şi Iosif Visarionovici Stalin este pentru cel puţin jumătate dintre ruşi un erou pozitiv, nicidecum un ticălos! Imaginea sa de conducător genial a supravieţuit chiar şi anilor ’90, în ciuda ieşirii la iveală a crimelor de care este responsabil.
Erofeev scrie într-un stil cu totul original, cu un amestec paradoxal, dar exploziv, de sarcasm şi sentimentalism, despre societatea sovietică în ansamblu, dar şi despre propria sa familie. În paginile cărţii apar personaje-cheie ale puterii sovietice din acele vremuri, dar şi o pleiadă de personalităţi din elita culturală occidentală precum Yves Montand, Simone Signoret sau Pablo Picasso.
Cartea lui Erofeev este un veritabil Bildungsroman, în care maturizarea personajului principal se desfăşoară pe axa Est-Vest (Moscova-Paris, mai precis). Adevărurile cosmetizate pentru export şi adevărurile adevărate din Uniunea Sovietică se ciocnesc permanent în mintea şi în sufletul fiului lui “Stalin cel Bun”, marcându-i dezvoltarea intelectuală şi morală. Părinţii săi se încăpăţănează – dintr-o stranie combinaţie de idealism inerţial şi pragmatism aproape inconştient – să creadă în regimul sovietic în pofida dovezilor tot mai palpabile şi tot mai multe ale putreziciunii acestuia.
“Tata nu avea o idee clară despre ţara pe care o reprezenta. I se părea că e aşa cum o înfăţişau albumele editurii leningrădene “Aurora” pe care le făcea cadou străinilor. Era o ţară pe care nu-ţi era ruşine s-o faci cadou. Era o ţară mare. Tot ce doreai era în acele albume: lacul Baical, Kiji, central de pe Nipru, păsări enorme zburând deasupra stepei kazahe, palmieri, gheţari, parada din Piaţa Roşie, revărsarea apelor Volgăi. Trebuia făcut un ultim efort: trebuia îmbunătăţită situaţia material a populaţiei, dar existau o mie de cause obiective care amânau realizarea acestui scop. Tata era dispus să aştepte.”
Mama tânărului Erofeev înţelege – sau acceptă – mai repede (în 1968, când este invadată Cehoslovacia pentru a fi reprimată “primăvara de la Praga”) că sistemul comunist nu este ce părea cândva a fi, dar alege să tacă. “I se părea că asta e înţelepciunea. Îşi apăra cuibul. Oscilând între speranţa pierdută, încrederea în raţionalitateainexistentă şi interesele tatei, mama nu bănuia că această ruşine duce la eliberare. Egoismul ei naiv m-a dezarmat mult timp. Pentru confortul european trebuia să taci atunci când tancurile înaintau. În cele din urmă nu m-am putut reţine şi am spus:
-Cred că asta e laşitate.“
Pe acest traseu ajunge tănârul Erofeev dintr-un “fiu al puterii ” un om liber şi un scriitor dizident. Şi ne oferă un portret subtil şi, totodată, sarcastic, al lui Stalin şi al Uniunii Sovietice. O Uniune Sovietică despre care nu se poate vorbi doar la trecut atâta vreme cât – o spune chiar Victor Erofeev – “fiecare nacealnic din Rusia e un mic Stalin”.
1 comment