“Spovedania unui invins” de Panait Istrati
Editura Cugetarea, Bucuresti, 1938
Prima parte aici, a doua parte aici.
La Gorki în vizită, afacerea Russakov
Istrati, un scriitor la mare voga în acea perioadă, a fost dus să-l vadă si pe Maxim Gorki,[1] de a cărui atitudine a fost dezamăgit căci “la Moscova, în căminul său, în timpul celor trei ore petrecute în intimidate, el n-a vrut să vorbească. (…) Şi ne-am bălăcit amândoi în banalitate.” Gorki avea motive să nu vorbească de rău un regim care-l acoperea cu aur. Scriitorul român polemizează aproape la fiecare pagină dovedind nervozitate, revoltă, este uneori confuz, alteori lucid dar descrie cu fidelitate tiparele după care se desfăşurau vizitele tematice. “Am avut totdeauna o profundă aversiunea pentru paradă, oricare ar fi ea. Şi totul era o paradă în momentul acela. Iar dacă ea mă impresiona câteva zile, după o săptămână mi-era lehamite. Uzină după uzină; muzeu după muzeu; spital după spital; şcoală după şcoală; banchet după banchet. Şi pretutindeni, pretutindeni aceleaşi groaznice discursuri. În multe împrejurări – întrunire, congres, conferinţă – fiecare orator era negreşit salutat, la sfârşit, cu aceleaşi sunete de fanfare pe care întregul auditoriu era obligat să le asculte în picioare. Prima oara mă gâtui emoţia. A doua oară, nu simţii nimic. Simţisem în ajun. A treia oară, nu mai puteam să sufăr, căci era plicticos. (…) Constatasem că oriunde eram duşi, comitetele de recepţie erau, în majoritate, compuse din oameni care te enervau.”[2]Stilistic, volumul reprezintă probabil cea mai slabă scriere a lui Istrati. Este evident că pe el nu l-a interesat literatura, chiar dacă ea s-a vrut de călătorie atunci când si-a adunat, la întoarcere, notele pentru acest volum.
Istrati a reuşit să descopere adevărul, chiar dacă interpretarea lui nu este la fel de lucidă, pentru că a deschis ochii şi, în final, l-a căutat “Ceea ce e foarte greu să obţii în Rusia când eşti străin şi semi-oficial, cum am fost eu, e încrederea oamenilor. Dar, odată in posesia acestei minunate chei, toate porţile adevărului se deschid în faţa ta ca prin farmec.” Iniţial interlocutorii săi se temeau să-şi deschidă inima căci Istrati era un oaspete şi prieten oficial al URSS însă treptat, cu cât trecea mai mult timp, este receptat ca un prieten al oamenilor în nevoie iar afacerea Russakov, o radiografie a felului cum un destin individual se putea topi în imensul cuptor al represiunii totalitare, o dovadă.
Afacerea Russakov avea să-l coste foarte scump pe scriitorul sovietic Boris Pilneak care avusese imprudenţa să-i ofere lui Istrati detalii. “Torturat, acesta recunoaşte că el, împreună cu Victor Serge, i-a furnizat lui Istrati informaţiile necesare pentru ca acesta să scrie despre aşa-numita „afacere Rusakov”. La întrebarea insinuantă a anchetatorului, Pilneak răspunde înfrînt: Da (…), sînt vinovat în faţa poporului sovietic pentru faptul că, transmiţîndu-i lui Panait Istrati informaţii trădătoare, am încercat să discreditez Uniunea Sovietică în ochii intelectualităţii Occidentului„. O altă imprudenţă a lui Panait Istrati a avut consecinţe extrem de grave căci organele nu iertau (în apărarea lui poate fi invocată naivitatea, Istrati probabil că habar nu avea de amploarea supravegherii G.P.U. chiar dacă o bănuia) Iată cum arăta un denunţ care a contribuit în final la împuşcarea scriitorului Sandomirski: “Redacţia „Mesagerului literaturii universale” a fost vizitată de Panait Istrati, care ne-a comunicat o discuţie avută de el cu tov. Sandomirski. Sandomirski l-a sfătuit pe Istrati să nu scrie nimic nici despre bolşevici, nici despre Uniunea Sovietică. După părerea lui Sandomirski, dacă Istrati va scrie pe marginea acestor două teme lăudând 99% şi criticând 1%, asta va fi suficient pentru a şi-i face pe bolşevici duşmani de moarte. Şi nu numai că va întâmpina lipsă de bunăvoinţă din partea Partidului Comunist Rus şi a Partidului Comunist Francez, dar ar putea avea dificultăţi la plecarea din U.R.S.S.”[3] Denunţul era adresat lui Leopold Averbah, preşedintele Asociaţiei Ruse a Scriitorilor Proletari, consultant literar şi rudă cu Iagoda, comandantul G.P.U.![4] Inspirat, autorul articolului din revista Memoria, rezumă K.G.B.-ul nu glumea cu literatura. După ce am trecut prin această lugubră experienţă, totuşi regretată de 50% din populaţia României, este relativ facil să conştientizăm această axiomă banală într-un regim totalitar comunist însă în 1928-29 care era destul de eficient ferit de ochii publicului ne-sovietic încercând să se livreze o falsă faţetă aurită.
Concluzia lui Istrati este amară “Nu mai cred în clase. Nici în justiţia unei clase. Nici în vreo altă putere pusă în mâinile unei minorităţi, oricare ar fi ea.”[5]Volumul se încheie cu o profeţie/ îndemn “Să mergem spre altă flacăra”, care flacără este greu de precizat, o formulare ce se dorea mesianică şi care a fost folosită pentru titlul trilogiei apărută în 1929 la Paris. Foştii lui camarazi, în frunte cu Henri Barbusse, nu au acceptat delictul de opinie, apostatul Istrati fiind supus linşajului mediatic care a contat în decizia lui de a reveni să trăiască în România, ţară siberiană pe care nu o aprecia deloc. Ar fi plătit el şi mai scump dacă apuca instaurarea regimului comunist în România, după 1945 (aceasta daca nu ar fi reuşit s-o şteargă la Nisa, după cum îi scria unui prieten cu puţin timp înainte de a muri de tuberculoza, la 16 aprilie 1935, la vârsta de numai 51 de ani). În toamna anului 1929 L’Humanité îl califica pe fostul tovarăş de drum drept agent al poliţiei române, haiduc domesticit şi trădător. Istrati a fost acuzat şi de troţkism, o acuză foarte gravă în perioada interbelică în cadrul marii familii a comunismului.
În perioada peregrinărilor sale prin URSS (ne întrebăm dacă vreun scriitor străin, a mai beneficiat de o asemenea extincţie /amploare geografica şi temporala precum Istrati) Troţki era căzut în dizgraţie fiind exilat la Alma-Ata, în Kazahstan, urmând a lua calea străinătăţii la scurt timp care-l va duce în final la Mexico City şi la pioletul în cap înfipt la 20 august 1940 de Ramon Mercader, un agent secret de-al lui Stalin. Asasinatul era menit a preveni existenţa, în contextul celui de al doilea război mondial, a unei alternative valabile la dominaţia absolută a lui Stalin.[6] Presa sovietică l-a supus la rândul ei bombardamentului mediatic iar Istrati a reluat aceste ecouri în eseul “Omul care nu aderă la nimic” publicat în anul 1933[7] Panait Istrati a reuşit marea performanţă în epoca de a se face detestat atât de foştii camarazi comunişti (care beneficiau de un aparat de propaganda bine pus la punct, subvenţionat de URSS) cât şi de extrema dreaptă românească iar Siguranţa l-a supravegheat îndeaproape pe parcursul vizitelor sale în ţară fiind considerat, pe bună dreptate, un instigator comunist dar şi în ultima perioadă a vieţii sale când s-a întors în România, la Brăila (1930-35). Din dosarul său de supraveghere nu au fost publicate decât 21 de documente în revista Manuscriptum în 1974, toate concentrându-se în jurul vizitelor sale acasă în 1925 şi 1929, nici urmă de documente despre ultima perioadă din viaţa lui Istrati când a trăit în România. Nu există motive să se creadă că urmărirea sa de către Siguranţa ar fi încetat însa documentele au dispărut în hăţişul arhivelor româneşti, după cum remarca Mircea Iorgulescu.
Panait Istrati a rămas un “om care nu aderă la nimic”, un om curajos, preferând să-şi păstreze conştiinţa nealterată chiar dacă aceasta l-a costat scump căci tratamentul de care se bucurau scriitorii care acceptau să se prostitueze era unul deosebit de avantajos. Dar învinşii de moment pot fi victorioşi în timp iar Istrati nu este singurul exemplu în acest sens. “Acum sunt un învins. Cei pe care îi credeam tari ca piatra, în stare să mă sprijine, sunt tot vermină, ba una care ar sacrifica totul, însă pentru mântuirea scumpei sale doctrine, zdrobindu-i pe nevinovaţi.”[8]Spre lauda lui Istrati s-a aflat de partea adevărului, preferând să nu-şi trădeze credinţa în timp ce regimentele de lăudaci, doar simpli complici ai unui sistem criminal.
[1]Istrati fusese supranumit in epoca Gorki al Balcanilor datorita temelor similare abordate !
[2] pag.54
[3] De aceea Panait Istrati întâi pleacă din URSS şi abia apoi publică volumul în Franţa. O bănuiala corectă.
[4]Panait Istrati si mana lunga a K.G.B.-ului de Emil Iordache in revista Memoria.
[5] pag.140
[6] “Celalalt Istrati” de Mircea Iorgulescu, Editura Polirom, Iasi, 2004, pag.20
[7] Reluat de Editura Istros, Braila, 1996.
[8] Pag.25
