”Splină în suc propriu”, de San-Antonio
Editura Univers, Colecția San-Antonio, București, 2014
Traducere din franceză de Tania Șiperco
Căzându-mi mai demult în mână câteva San-Antonio în franțuzește, mă gândeam că păcatul lor principal este acela de a fi cu desăvârșire intraductibile. Argou, și nu orice fel de argou, ci unul îmbibat cu trimiteri la atmosfera franceză a anilor ’60, jocuri de cuvinte oscilând între jargonul marinăresc sau interlop și aluzii culturale rafinate pe care autorul le ia metodic în balon, personaje serioase și importante cu nume pe care, citindu-le, te bufnește un râs nervos, cum să traduci așa ceva în românește? Mă întrebam asta nu pentru că română ar fi vreo sfântă, departe de ea, dar pentru că fiecare limbă își are modalitățile ei distincte de a se da în stambă (poftim, traduceți asta în franțuzește și mai vorbim après!).
Ei bine, se poate! Mai exact, Tania Șiperco a putut. Pentru că a înțeles exact ce-mi spunea și un bun prieten de-al meu, că o astfel de traducere nu trebuie să fie mot-à-mot, ci să găsească echivalențe care să-i transpună mai curând spiritul. Și, mai ales, să fie lizibilă în românește, cursiv și fără să te pună să te întrebi mereu ce-a vrut să spună autorul în original. Originalul autor. Așadar, cea mai mare parte a acțiunii se petrece în insula Kukubau, din Pacific (mă mir că Pacificul însuși nu și-a căpătat numele san-antonian), proprietatea superbogatului armator grec Okapis și a frumoasei și tinerei sale soții Eczéma. Unde acesta și-a amenajat o reședință de lux (normal că de lux, cum altfel) pe care, nu-i așa, trebuia s-o și inaugureze. Și o face dând o petrecere di granda la care sunt invitați crema capetelor încoronate și a miliardarilor planetei. Ramoliți, dar bogați, precum Mélanie, regina-babă a Brabantului, prințul Rahde Thot al Arabiei Baragladine, lordul Snobb, ministru al Majestății Sale Britanice, Gerry Hattrick, regele vergelei de perdele din bambus armat, Neckezol I-ul, regele Bananiei de Nord, Salvador Lefter, fostul dictator din Zona Zoster. Plus renumitul savant francez E. Prubette, secondat de fidelul său colaborator Malaque. Cum a ajuns „dragul de San-A” în această selectă companie e deja o altă poveste, important e că a ajuns. Precizez că adjectivul „dragul” nu-mi aparține, ci este folosit chiar de autor atunci când vorbește despre sine. Ceea ce mi se pare firesc.
Dacă cineva își închipuie că Okapis a făcut vreo economie construindu-și reședința, ei bine, acel cineva se înșală amarnic. Deja yachtul care-i aduce pe invitați pe insulă este o bijuterie: „Cabinele au mobilier Ludovic al XVI-lea original, cu cîte un Rembrandt veritabil în fiecare dintre ele.Trebuie să arăți că ai de unde, nu? Și dacă asta nu vă lasă țuț, atunci să continui descrierea locului. Băile sunt din marmură cu țevăria de platină. Ei, nu strigați după ajutor? Oare mi-ați arunca cu slipul în față dacă aș îndrăzni să vă spun că piscina de la bord e cioplită dintr-un smarald? Ei bine, nu, e doar din sticlă de Murano. Dar scara e din aur încrustat cu diamante…” Iar meniul întrece așteptările celui mai rafinat gourmet: „Caviar iranian în sos alb, ficat de prepeliță asezonat cu trufe, petale de orhidee umplute cu măduvă de colibri, dulceață din flori de ananas pe aripioară de libelulă cu glicemia special crescută. Totul stropit cu Brut Impérial și cu un lichior extras din sâmburi de căpșuni… Ceea ce mă face să-mi spun că, orice s-ar crede, banii nu aduc nefericrea.” Acest gen de bășcălie, nici măcar prea fină, reflectă totuși destul de exact mentalitatea acestei specii de îmbuibați. Mentalitate care a prilejuit, de-a lungul timpului, un șir întreg de revoluții ale frustrării. Care însă nu i-au învățat minte.
Una peste alta, avem de-a face cu o carte de citit în avion. Sau, dacă cineva nu suportă cumulul celor două tipuri de stres, atunci măcar în tren. Acasă în pat nu, pentru că-ți taie somnul. Prea se întâmplă multe crime, conjurații, atentate. Autorul însuși, deghizat în erou, omoară numai el vreo 20 de ticăloși disimulați sub identități superfictive pe care mai întâi îi demască prin raționamente neverosimil de simple. Chiar dacă, într-un final, află că nu s-a înșelat decât în ceea ce privește esențialul. Plus că scapă (ăsta nu-i un secret; sau dacă este, atunci e al lui Polichinelle, nu al meu) dintr-o mulțime de clinciuri din care nimeni altcineva n-ar fi scăpat. Plus că nu ratează pe niciuna dintre femeile superbe ori chiar mai puțin superbe care se-nvârt pe-acolo anume în acest scop. Trai, nineacă pe banii bogaților, cum s-ar zice!
Altfel, romanul e clar datat. Parcă și vezi pe străzile franțuzești renumitele Simci și Citroënuri 2 CV care au făcut în anii ’60 gloria industriei locale de automobile, dar care astăzi nu se mai fabrică. Cum nu se mai fabrică nici traiul boem sau bucuriile simple. Toate astea din cauza acelor insule (pe atunci) ale desfrâului și incontinenței pe care niște tipi bine intenționați au încercat să le distrugă și n-au reușit. N-au reușit tocmai datorită eroului nostru, care era dotat cu mai multe calități decât putea duce. San-Antonio, Frédéric Dard pe numele lui de fată („dard” înseamnă printre altele înțepătură ironică, nume care i s-ar fi potrivit mai bine în calitate de autor al acestei serii decât cel al unui sfânt hispanic sau al unui oraș din Texas), a murit în anul 2000, așa că a mai apucat să vadă unde au dus talentele lui neverosimile de polițist în slujba… În slujba cui? Se pare că asta e întrebarea cheie.
