”Șoricelul din Kitej-Grad”, povestiri, de Mihai Bădică
Editura Casa de Pariuri Literare, București, 2013, 130 p.
Lumea lui Mihai Bădică este una a experimentelor, a provocărilor dintr-o realitate adesea anodină, ce reține chipuri și figuri contemporane; locul de predilecție este satul din Delta Dunării (peisajul „deltaic”), îmbibat de alcool, cu figuri șterse, ce creează proze cu bizari, din familia lui Monciu-Sudinski sau a lui Daniil Harms, modele evidente pentru Mihai Bădică.
În contrapunct cu un oraș inderminat, dar mare și care are drept repere vânzătoarea de la colțul blocului – o reduplicare a satului din Deltă, în lumea acesta se citește, se consumă literatură sau cultură, realizându-se uneori și permutări ce țin de domeniul imagiației populare; dacă un personaj ascultă CD-ul cu Mihai Ursache în lectura lui George Pruteanu (în mașină), iar un altul agită romanul editorului Un Cristian, atunci portretul „Tata Fănică” semnat de Hans Arp (cunoscutul artist avangardist) este un bluf, un exemplu de semidoctism; se mai recită și poeme de Elena Farago, se înșală (sau se traduce din engleză aproximativ la întâmplare), totul în numele unei realități de „dincolo”: prima povestire, ”Traducerea” are în centru o sectă yoghină rătăcită într-un apartament bucureștean, o sectă ce nu prea știe engleză și are nevoie de o rapidă traducere. Complicate sunt lucrurile și cu „Puiul de Brahma”, un cocș extrem de sensibil de rasă rară, ce va fi supus unei operații chirugicale pentru a i se prezerva existența (n-o vom afla). Iar „Șoricelul din Kitej-Grad” este o invocație a orașulului dintr-o legendă lipovenească despre locul dreptei credințe, care nu se arată oricui.
Lui Mihai Bădică i s-a arătat, fără îndoială, ceva din lumea transcendentală, pe care încearcă să o pună în poveste sub aparenta deghizare a nesemnificativului.
