Soldații. Poveste din Ferentari, de Adrian Schiop

”Soldații. Poveste din Ferentari”, de Adrian Schiop

Editura Polirom, Colecția ”Ego.Proză”, Iași, 2013

Puține romane românești au născut atâtea discuții prin media culturală în ultima perioadă precum ”Soldații. Poveste din Ferentari”, romanul lui Adrian Schiop, apărut în această toamnă la Editura Polirom. Din ce am citit, era lăudată prospețimea cărții, curajul autorului de a scrie un roman gay și în același timp un roman care să aibă drept punct central un cartier în continuare rău famat, Ferentari. Am ajuns la aproximativ aceleași concluzii cu ceilalți, cu precizarea că nu ar mai trebui să ne mire faptul că literatura gay a devenit ”publică”, este o tendință normală, modernă, venită de undeva din perspectiva non-discriminării. Tendința va dispărea, cum e și normal, important este ca, din când în când, literatura de valoare din această nișă să fie vizibilă.

Pentru cei care nu au ajuns în Ferentari, pentru cei care nu au cunoscut acea lume decât din auzite, din reportaje TV sau din articole de ziar (sunt și eu printre aceia!), ”Soldații” lui Adrian Schiop ne dezvăluie o altfel de lume: dincolo de scandalurile de la televizor și de arestările cu mascați, există niște oameni care își trăiesc viața în sărăcie și în singurătate, în blocuri insalubre, la marginea unor câmpuri destinate dragaților, în crâșme unde îți e frică să intri pentru că nu mai știi dacă vei ieși.

Nu aceleași gânduri precum mine le are și personajul principal al cărții, care pare construit pe calapodul autorului până aproape de identitate: fost ziarist, actualmente student la un doctorat, Adrian se mută în București, în cartierul Ferentari tocmai pentru a fi mai aproape de obiectul doctoratului său, manelele. Pentru aceasta, intră chiar în inima cartierului, fără să se gândească prea mult la consecințe sau la efecte, merge în ”crâșmele ieftine”, bea cot la cot cu drogații, cu interlopii sau cu ”cefele late”, totul fiindcă ”Ferentarii au rămas singurul cartier din București unde maneaua mai face legea, iar lumea nu se uită urât la tine dacă asculți.”

Adrian este în același timp un bărbat foarte obișnuit, fără să iasă în evidență decât printr-o sinceritate ce pare a proveni din mediul ardelenesc, rural din care a plecat. Are în jur de 40 de ani, fost ziarist, actual scriitor, nu este nici însurat, nu are nici copii, este dezamăgit în dragoste mai mult din cauza faptului că nu a găsit bărbatul-suflet pereche și nu din motivul că abia s-a despărțit de iubita sa, Ana, ce era mai mult o curiozitate (dacă va merge relația cu o femeie?) decât o necesitate. Homosexualitatea sa este evidentă, dar nu este construită normal (sau normal din punct de vedere herero):

”Pe mine faptul că am devenit scriitor nu m-a ajutat să fut nimic – I mean chiar dacă trezeam interesul cuiva, tipul ăla era fie femeie, fie gay, și nu mă interesează gayi, mai bine mă frec de un dulap decât de un gay.”

În Ferentari, Adrian se documentează și încearcă să stea în afara unor relații de afaceri/sentimentale cu alți oamenii, pe care nu îi cunoaște și mai ales nu poate știi cât de periculoși pot fi. Asta până îl întâlnește pe Alberto, un tip fioros, urât și grăsuț, cu o ”atitudine de smardoi”, ce tocmai ieșise din pușcărie și stătea pe spinarea ”financiară” a unui văr, cunoscut interlop. Adrian nu își dă seama decât târziu ce reprezintă această relație, deși, să recunoaștem, el are încă multe cunoștințe în ”lumea bună” și cochetă a Centrului, care își dau seama de pericole, de sentimentalismele ieftine la care recurge Alberto și de care Adrian nu e voit conștient, și care îl sfătuiesc de bine. Nimic, personajul nostru consideră că sexul cu un hetero, doar pentru niște bani de buzunar, nu poate vătăma pe nimeni.

Alberto însă nu își poate nega originile și, deși nu e violent, nu fură, se schimonosește în toate felurile pentru a obține ceea ce își dorește: bani și/de țigări. Pe deasupra, are și două vicii majore peste care nu poate trece: unu, este dependent de jocurile mecanice, în care bagă aproape orice ban pe care generosul Adrian i-l îndeasă în buzunar, mai mereu sub promisiunea că va pleca pentru totdeauna; doi, este minciuna întruchipată, construindu-și dialogurile în jurul unor fantezii care nu s-au întâmplat niciodată, deși el chiar crede în ele:

”Nu în sensul că era mitoman, nu asta vreau să zic – ci pur și simplu minciuna era parte din miezul intim și cald al vieții lui și al celor apropiați. Oamenii ca el mint cum alții respiră – mint ca să uite viața de căcat, mint ca să se scoată, mint ca să te încerce, mint la caterincă, mint ca să o dea după tine și să-ți facă plăcerea; pe scurt, minciuna era mediul lui de viață, se exersase în treaba asta de mic.”

Numai că relația aceasta pornită din nimic, dintr-o nevoie fizică și probabil dintr-o singurătate de care sunt chinuite personalitățile similare lui Adrian, se dezvoltă ulterior într-o dependență, care poate însemna în același timp dorința uciderii singurătății, fără implicații sentimentale, dar și o iubire adevărată, fără putință de scăpare. Încercarea de a-și lămuri sentimentele, prin plecarea în sătucul de lângă munte, nu este simplă și se lasă cu un dor imens și cu o tristețe care lasă urme în mintea fiecărui cititor:

”Unde mai găsești așa soldat, când o să se mai nimerească așa conjuncție norocoasă de astre? Ce să fac singur, mă bag, ca ursul iarna, la televizor și pastile? Clar, nu mă las de omul ăsta.”

La un moment dat, poate veni întrebarea: deranjează homosexualitatea descrisă în această carte? O întrebare care, deși politically incorrect :D, apare imediat în mintea unui heterosexual, imediat după ce citește sinposis-ul romanului lui Adrian Schiop. Ei bine, nu este așa, nu deranjează, toate – sentimente, fapte, evenimente, emoții – par, dacă nu normale, obișnuite în viața fiecărui cuplu. E adevărat că Adrian Schiop nu ezită să folosească ”un limbaj de Ferentari”, dacă îl pot numi așa, dar nici aceasta nu este ceva neobișnuit într-o lume în care oamenii folosesc din ce în ce mai puțin cuvinte elevate și din ce în ce mai mult cuvinte de cartier.

Relația homosexuală dintre cei doi – Adrian și Alberto – nu șochează și descoperim treptat că temerile și ezitările lor sunt aceleași ca ale oricăruia cuplu modern. Adrian este prea emotiv și timid, nu reușește să își impună punctul de vedere și direcția în care își dorește să evolueze relația, chiar dacă este clar că el ar trebui să conducă, mai ales că inițial Alberto este atras spre el doar pentru că are bani și vrea să evadeze din familia care îl consideră un înapoiat întreținut. Dacă ești prea pudic poți fi lezat, dar, spun din nou, scenele de sex nu șochează, ci mai mult impresionează modalitatea de construcție a unei relații care a porni din interes (fizic pentru o parte, financiar pentru cealaltă) pentru a ajunge în faza unei iubiri profunde, a unor momente sfârșietoare de dor pentru cealaltă persoană.

”Soldații” lui Adrian Schiop este o poveste corectă, sinceră asupra vieții mai puțin cunoscute a Bucureștilor, atât o privire atentă și directă asupra vieții de cartier, în ciuda solitudinii aparente a personajului Adrian, cât și o incursiune adâncă în lumea homosexualității ascunse, ce trăiește, vibrează undeva acolo, fără ca majoritatea dintre noi să o cunoaștem. Dacă nu impresionează prea mult la nivel de stil, ”Povestea din Ferentari” impresionează la nivel de poveste, ceea ce ne aduce în fața unuia dintre romanele anului 2013 ce trebuie reținute de către publicul cititor de literatură contemporană românească.

Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Elefant.ro/Libris.ro/E-book.