”Tonomatul”, de Andrei Panțu
Editura Humanitas, Colecția 821.135.1 – Scriitori români contemporani, București, 2019
O colecție de proză scurtă, ”Tonomatul” reprezintă debutul în volum al scriitorului Andrei Panțu. Considerat proză fantastică de câțiva dintre critici la momentul lansării, mi-a părut mai aproape de suprarealism și/sau realism magic; 29 de texte cu subiecte diverse, dar și modalități diferite de abordare. Chiar dacă unele sunt mai reușite, iar altele ar mai avea nevoie de câteva retușuri, per total volumul este excelent pentru un debut. Straniul este la el acasă, locurile sunt bine delimitate, fără descrieri inutile, iar oamenii foarte bine construiți, cu puține tușe bine dozate.
O serie de teme sunt actuale, plasate în realitatea imediată, fără recurs deosebit la trecut, ceea ce mi-a plăcut. De la dorința de a emigra, la dispariții misterioase, întâlniri imposibile la prima vedere, la animale vorbitoare, creaturi mitologice, criminali sau oameni… povestirile combină inedit bizarul cu umorul, zugrăvind mai degrabă personaje patologice, decât obișnuite. De fapt, nimic nu face parte din sfera obișnuitului aici.
Textele au voci și tempouri inegale, Andrei Panțu reușind să construiască în fiecare un registru diferit, care nu plictisește. Chiar dacă nu întotdeauna redă suspansul la cote maxime, ceea ce surprinde este faptul că textele au ecou după fiecare lectură. Te gândești involuntar încă o dată la ce s-a petrecut în poveste și vrei să înțelegi. Este ceva ce ai pierdut din vedere sau finalul este realmente înfricoșător? În unele proze finalul culminează cu moartea cuiva, iar criminalul este extrem de calm, totul se petrece ca într-un vis încheiat brutal. Finalurile acestea neașteptate sunt un atu al poveștilor lui Andrei Panțu și deși nu țin de sfera fantasticului, sunt fantastic de bune.
Unele proze abordează trecutul și dificultatea de a-și proiecta propriul viitor (Cadoul, Șanțul sau Daria), ancorând astfel textele în zone care sunt de interes în orice perioadă, altele abordează viața de dincoace de zidul care ne desparte de ceilalți (Tabla de Șah, Și totuși se aude ceva, Filmul) unde se proiectează fantasme care populează un univers intim situat dincolo de granița verosimilului și care încearcă să creioneze omul contemporan, văzut prin oglinzi diferite. Sunt aici oameni și locuri din București pe care le știm, de care ne putem apropia la nivel virtual și pe care le descoperim deseori transfigurate, filtrate prin minți care imaginează scenarii halucinante. Mi-a adus aminte în câteva rânduri de scriitura lui Guillermo Arriaga, Mihail Bulgakov, dar și de proza fantastică a lui Mircea Eliade. Discursul narativ este aproape totdeauna reconfigurat, deși există câteva repetiții, astfel că cititorul rămâne prins în poveste până la final.
”Se aplecase acum și mai mult, astfel că-i simțea aroma discretă de iasomie a parfumului. Daria miji ochii, apoi îi deschise. Se uita chiar în ochii lui fără să spună nimic, de parcă ar fi încercat să vadă ceva prin ei. Vlad îi văzu pupilele adânci, care parcă nu aveau sfârșit, și simți, ca întotdeauna atunci când îl privea cineva în ochi, o intensitate ambiguă. Se simți deopotrivă invadat și vulnerabil, ca și cum Daria ar fi reușit să pătrundă dincolo de ochii lui și să îi ia mintea în stăpânire.” (Daria, pg. 219)
Personajele textelor sunt deseori nonconformiste, ascunse în hainele unor oameni obișnuiți. Orice privire este interpretată, umbrele au un loc în linia întâi, iar dilemele sunt la ordinea zilei. Mintea joacă feste în fiecare proză, iar cursul nefiresc al acțiunii incită și te ademenesc să citești până la final. De asemenea, siguranța scriiturii și ritmul gradat sugerează că avem de-a face cu un scriitor care mai are multe de spus în planul literaturii contemporane.
Proze cărora am simțit că le lipsește ceva: Ploaia, Cartea cu două foi, Și totuși se aude ceva, Legenda de la Juventus București
Proze care mi-au plăcut în mod deosebit: Whisky cu gust potrivit, Baladă pentru Apollo, Casa de pe Strada Muzeelor, Daria, Carnaval, Fiul Risipitor.
”Trebuie să îl țină ocupat, să-l distreze în fiecare noapte, ca o Șeherezadă a Șahului, cu partida pe care amândoi știau că trebuie să o joace. Și, când totul încetează, când unul dintre cei doi regi se trezește că nu mai știe unde să fugă, unul din ei ei, unul din jucători va pleca, da, va pleca pentru totdeauna. Eu sau negrul. Trebuie să mă antrenez.” (Tabla de șah, pg. 55)
”Și am rămas așa la lumina lunii, sperând că gheața de sub noi nu există, că Lacul nu există nici el, că luna de fapt, nu e nici ea pe cer, iar cerul nu e deasupra noastră, ci în altă parte. Nu suntem decât noi, bătrânii uitați și măștile noastre, mereu aceleași, care-și schimbă doar purtătorul din când în când, nu prea des, mereu pe neașteptate.” (Carnaval, pg. 166)
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Libris.ro/Elefant.ro.
(Sursă fotografii: Humanitas.ro, arhiva personala FB autor)
