”Ultimul an din viața Elenei Ceaușescu. Agenda Tovarășei în 1989”, de Lavinia Betea
Editura Corint, Colecția Corint Istorie, București, 2018
Printre documentele păstrate în arhiva Cabinetului nr. 2, se numără și Agenda Elenei Ceușescu, ținută de subalternii ei, în care erau enumerate întâlnirile zilnice ale Tovarășei și, în unele cazuri, tema acestora, alături de oră, minut, numele interlocutorului. Totul laconic, încât ai putea spune că este doar o simplă agendă de serviciu, utilă din punct de vedere istoric, desigur, dar din care nu se poate scoate mare lucru.
E nevoie de un specialist bun în istorie pentru a scoate ceva de aici și cea care reușește meritoriu această încercare este Lavinia Betea. Ea pleacă de la informațiile sumare din agendă pentru a ne înfățișa felul în care a arătat (în unele cazuri, destul de probabil să arate) ultimul an al vieții Elenei Ceaușescu, cea care acaparase mare parte din puterea în statul român, profitând de slăbiciunile (de sănătate și nu numai) lui Nicolae Ceașescu. Întâlnirile și evenimentele interne și internaționale erau de multe ori comune, iar când o persoană importantă sau cu influențe ”nefaste” ajungea la Cabinetul nr. 1, Elena Ceaușescu se înființa în birou pentru a nu se lua decizii fără ca ea să controleze totul. Iar atunci când existau contradicții, Ceaușescu nu se mai obosea să o contrazică și alegea întotdeauna să meargă pe decizia ei.
Alături de evenimentele la care conducătorii țării au participat în 1989, destul de puține la număr, avem parte de întâlniri cu o mulțime de oameni de încredere, de obiceiuri zilnice, inclusiv privind mâncarea, de discuții privind sănătatea lor sau de multe ședințe și analize cu majore implicații politice și sociale. Să nu uităm că este anul în care Gorbaciov dădea din ce în ce mai multe libertăți, de anul în care mai multe proteste, greve și mișcări sociale au loc în Europa de Est, dar și anul în care în România s-au anunțat două mari decizii: ștergerea în totalitate a datoriei externe și realegerea lui Nicolae Ceaușescu la cel de-al XIV-lea congres.
În privința Elenei Ceaușescu, se pot trage câteva concluzii. În primul rând, dorința ei de implicare în toate domeniile, fără să îi pese de neștiință sau de lipsa de abilități. Ședințele la care asistau erau din cele mai diverse, de la bugetul pe anul viitor sau planul cincinal (existau chiar proiecții aprobate pentru anii 2000-2010) până la ședințe de cadre, șroturi de floarea-soarelui (din care se făcea, în anii plății datoriei externe, o halva aproape necomestibilă) sau discuții despre centralele nucleare și apa grea. Desigur, era rea, nu suporta să-i fie contrazisă ”știința” și cunoștințele, se rățoia la unii subalterni, pe care-i făcea proști și tâmpiți, dar nu iese mereu prost, ba chiar Constantin Olteanu, secretar al CC al PCR, spunea despre ea că ”n-a fost nici atât de deșteaptă pe cât s-a spus, nici atât de proastă precum se spune”:
”La Cabinetul 2 intrau și ieșeau cam aceiași oameni. Vedea zilnic aceleași fețe și expresii, asculta același uzat repertoriu cu sărut-mâna, raportez, permiteți, binevoiți, să trăiți… Ea, prefăcându-se (cu ce efort, oare?), atotștiutoare și vigilentă, înger protector al Tovarășului și cârmaciul din umbră al țării! Ori poate că nu depunea nicio strădanie – intrase în convingerea ei că e ”cea mai” în toate dintre toți. Iar lingușelile celor cu care se vedea și vorbea, o încredințau că așa este.” (pag. 175)
Foarte interesantă este, de asemenea, relația Elenei Ceaușescu cu Poliana Cristescu, fosta sa noră, fosta soție a lui Nicu Ceaușescu. Se înțelegeau foarte bine și era văzută la Cabinetul nr. 2 aproape în fiecare zi, pentru a bea o cafea împreună și pentru a discuta îndelung despre subiecte pe care nu le cunoaștem (Lavinia Betea a încercat să discute cu ea după 1989, dar s-a lovit de un refuz clar; nici alții nu au reușit să obțină destăinuiri privind trecutul). Se pare că Tovarășa spera ca Nicu Ceaușescu să termine cât mai curând perioada de aventureală și să revină la Poliana. Numai că timpul nu a mai avut răbdare pentru niciunul dintre ei:
”Cu Poliana Cristescu la o cafea – o oră și douăzeci de minute! Aprecia deosebit darul fostei nurori de-a o destinde și complimenta. Apropiat de Nicu, Ștefan Andrei vedea în Poliana o ”ambițioasă” periculoasă. Dacă Nicu și Poliana le-ar fi succedat Ceaușeștilor, nora ar fi fost mai dură decât soacra. Până una-alta, așteptau amândouă ca Nicu să termine cu zburdălniciile tinereții și să revină la soția credincioasă. Și colaborau în zburătăcirea și exilarea potențialelor președinte.” (pag. 41)
”Ultimul an din viața Elenei Ceaușescu” nu este o carte pentru oricine, fiind destinată mai mult celor care cercetează sau sunt pasionați de istoria ultimilor ani ai comunismului (oficial) din România. Cu toate acestea, și un cititor obișnuit poate descoperi detalii interesante, informații inedite cu privire la specificul felului în care era condusă România, iar concluzia evidentă este că, deja, Elena Ceaușescu acaparase o mare parte din putere și era, destul de probabil, cea care nu ar fi lăsat puterea din mâna sa, voluntar și conștient, dacă ar fi supraviețuit momentului 1989.
1 comment
O carte foarte interesantă, am răsfoit-o cu plăcere.