„Insu-Pu. Insula copiilor pierduţi”, de Mira Lobe
Editura Paralela 45, Colecţia Cercul de Lectură şi Scriere Creativă, Piteşti, 2021
Traducere din limba germană de Monica Oprinoiu
Copilul râde: „Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul” (Lucian Blaga)
Fie mai mici, fie mai mari, cu toţii tresărim, chiar şi pentru puţină vreme, în faţa unor aventuri care ne îndeamnă, parcă, să plutim cu mintea spre tărâmuri magice, unde totul vrea să fie posibil, unde zgomotele asurzitoare ale lumii în care trăim tind să îşi estompeze forţele pentru a face loc liniştii şi seninătăţii. Iar pe măsură ce timpul ne preschimbă în călători cu acte în regulă, zborul adesea haotic prin lume pare să frâneze, lin sau brusc, în faţa şoaptelor mereu tainice ale sufletului rămas acelaşi copil iubitor de jocuri şi poveşti pline de inocenţă şi de înţelepciune, care ne încântă auzul, iar mai târziu ne luminează privirile. Într-o vreme umbrită adesea de ipoteze şi prejudecăţi, mai mult sau mai puţin exagerate, privind soarta lumii şi implicit viitorul copiilor, literatura dedicată lor continuă să fie pusă la loc de mare cinste, nu doar pentru că personalitatea omului de mâine este intuită prin apelul la cărţile pe care micuţul de astăzi le citeşte, ci mai ales pentru că aceleaşi cărţi, cu sau fără poze, ascund în ele nenumărate basme şi fapte ale trecutului, transformate în nebănuite lecţii de viaţă.
O astfel de poveste este şi aceea pe care scriitoarea austriacă Mira Lobe o propune prin intermediul unui roman al cărui titlu, Insula copiilor pierduţi, pare să vestească pe fiecare cititor în parte că a venit momentul unei noi călătorii, chiar dacă timpul destinat vacanţei adevărate şi minuţios planificate se lasă încă aşteptat. Şi asftel, când nici nu am prins bine de veste, în faţa noastră se deschid porţile către un tărâm aparent cunoscut, guvernat de agitaţia omenirii în faţa războiului. Numele lui nu este unul pe care să îl găsim pe vreo hartă, dar ceea ce ştim sigur este că eroii poveştii de faţă trăiesc în Urbia – o ţară în care râsul gingaş al copiilor pare să fi amuţit, pentru multă şi neştiută vreme:
Jumătate de noapte copiii şi-o petreceau în pivniţă. În poala mamei, pe băncile dure, chiar şi pe pământ (…). Însă cu timpul acolo jos se făcea foarte frig, iar spre dimineaţă, când reveneau din pivniţă, copiii erau adeseori ţepeni. Îşi strângeau mâinile în jurul ceştii fierbinţi de ceai şi erau atenţi să nu verse băutura îmbietor de caldă (…). În vis se zvârcoleau de colo-colo (…) şi plăsmuiau fantasme cu război şi atacuri cu bombe (…). Nu era de mirare că arătau palizi şi iritaţi. Nu le mai plăcea să se zbenguie ca odinioară, ci se strecurau peste tot în linişte, de parcă ar fi fost bolnavi (pp.10-11).
Între locuitorii speriaţi şi extenuaţi ai Urbiei se află şi Stefan Morin, mic ceţăţean al oraşului Cetero care trimite o scrisoare urgentă şi mai puţin obişnuită către preşedintele Terraniei – o ţară neutră, în care domneşte pacea, iar viaţa pare să fie una fără griji. Vocea convingătoare a copilului pare să îl înduioşeze pe bătrânul complet absorbit de numeroasele şedinţe şi griji politice, dar şi pe bunicul jovial care, chiar dacă nu primeşte în mod direct scrisoarea, cedează în faţa rugăminţilor lui Michael, nepotul preferat, acceptând ca plecarea copiilor din Urbia spre acea ţară în care se pot juca şi pot dormi liniştiţi, după bunul plac, să nu rămână doar un simplu vis.
În consecinţă, patru ambarcaţiuni cu copii de diverse categorii sociale pleacă spre Terrania, pe un drum presărat cu fel de fel de obstacole, iar atunci când una dintre nave atinge o mină de război, firul lin poveştii îşi schimbă traiectoria. Din acest moment, paginile cărţii ne poartă prin aventura surprinzătoare prin care trec unsprezece dintre cei mici, rătăciţi pe o insulă necunoscută, desprinsă parcă din acele misterioase tărâmuri explorate de eroii nemuritori ai lui Jules Verne:
Treptat pădurea se lumină şi ajunseră la o pantă stâncoasă, care pornea de la marginea pădurii şi părea să ducă în cel mai înalt loc de pe insulă. Începură să urce. Stâncile păreau nişte trepte naturale. De sus se vedea totul (…). Peisajul era înfricoşător şi splendid în acelaşi timp. Pe copii îi cuprinse o senzaţie necunoscută, pe care n-o puteau numi. Îşi dădeau seama cât de mare e lumea şi cât de mici sunt oamenii. Aveau sentimentul că sunt rătăciţi în lumea mare (…). Dar era o rătăcire diferită de cea resimţită peste noapte, în barca purtată de valuri. Nu erau deloc şocaţi, ci, în mod curios, se simţeau foarte bine, de parcă ei, nişte copii rătăciţi pe suprafaţa pământului, ar fi găsit un adăpost sigur, o cută a lumii în care să se poată băga pentru a fi protejaţi şi liniştiţi (…). Aşa se face că, atunci când se cufundară în somn, toţi aveau pe feţe un zâmbet. Era prima lor noapte pe o insulă necunoscută, care devenise casa lor (pp. 64 şi 95).
Rând pe rând, aventurile micilor exploratori ne demonstrează faptul că fiecare zi petrecută pe acest tărâm lipsit de orice altă urmă de civilizaţie, nu reprezintă altceva decât o reiterare a veşnicului îndemn de a privi cu seninătate şi curaj lumea înconjurătoare şi posibilele ei pericole, şi de a-ţi folosi calităţile nu doar în scopul propriei supravieţuiri, ci şi pentru a fi de ajutor celorlalţi, fie şi numai cu un sfat bun. Astfel, chiar dacă insula nu pare a fi mereu la fel de primitoare pentru nişte copii, toţi cei unsprezece, mai mari sau mai mici, îşi unesc mereu forţele, având printre ei un lider deplin iniţiat în acele reguli care spun foarte clar că un cercetaş nu e fricos, nu ştie ce înseamnă să fi luat prin surprindere şi trebuie să încerce totul.
Alături de acesta, copiii vor învăţa lucruri noi şi, folosindu-şi inteligenţa, veselia şi îndemânarea, vor transforma insula într-un tărâm destinat lor. Aici, la fel ca în orice altă lume de basm, la fel ca pe vechea insulă pustie pe care trăia Robinson Crusoe, totul se dovedeşte a fi posibil, pentru că, în timp ce culeg nuci de cocos, vânează, pescuiesc şi îşi construiesc diverse adăposturi, mâinile şi glasurile aventurierilor curajoşi – ale fiului de tâmplar, ale micii baronese, ale fetiţei venite de la circ sau ale micului violonist – se împreunează adesea într-un nou cântec al bucuriei, un adevărat imn din care aflăm, printre altele, că Pe Insu-Pu viaţa-i frumoasă.
În aceeaşi ambianţă, firul poveştii ne face adesea martori la acele vremuri în care omul ştia cum să trăiască fără griji, chiar dacă printre prietenii săi se aflau o serie de animale pe care ulterioarele clasificări le-au considerat sălbatice. Totodată, asemenea altor basme nemuritoare ancorate deopotrivă în adevărurile de necontestat ale acestei lumi, romanul Insula copiilor pierduţi se dezvăluie ca un îndemn de a descifra acele fapte ale istoriei care, de-a lungul timpului, au pus la grea încercare toate cele ce ţin de pace, frumuseţe, speranţă şi inocenţă. Citind cu atenţie ultima pagină a cărţii, vom descoperi că, iniţial, în spatele poveştii se afla un puternic strigăt de revoltă în faţa ororilor celui de-al Doilea Război Mondial, când femei şi copii din Marea Britanie fugeau din calea invaziei gremane, ascuzându-se în adăposturi şi pasaje suberane, sau chiar dincolo de graniţe şi ocean, în Statele Unite – ţară a liniştii pierdute. Ulterior, deşi versiunea în limba germană a făcut ca numele englezeşti ale copiilor să fie schimbate, iar adevăratele teritorii să capete, la rândul lor, denumiri fictive, sensul romanului a rămas acelaşi, demostrând că educaţia armonioasă a copiilor şi pregătirea lor firească pentru viaţă este strâns legată de prezenţa sau absenţa unor conflicte de ordin social, politic şi cultural.
Astfel, pătrunzând cu privirea în tainele lui sau doar ascultându-l, vom înţelege cu siguranţă că, pe o insulă precum aceea din poveste nu contează dacă suntem mici, sau am trecut de multă vreme de vârsta biologică a copilăriei, şi nici dacă ne considerăm experţi sau învăţăcei rătăciţi în tainele vieţii; trebuie numai ca, în orice vreme, de război deschis sau de luptă cu propriile gânduri, să ne folosim buna intuiţie şi darurile primite pentru a ne transforma, asemenea acelor mici eroi, în exploratori iar mai apoi în locuitori ai propriei noastre insule, a acelui loc tainic despre care vechile poveşti mai mult sau mai puţin uitate ne spun că era străjuit de frumuseţe şi înţelepciune.
Puteți cumpăra cartea: Editura Paralela 45.
(Surse imagini: https://www.libris.ro/, https://en.wikipedia.org/, https://carturesti.ro/, https://kijuku.at/)
