„Şcoală pentru proşti”, de Saşa Sokolov
Editura Allfa, Colecţia Strada Ficţiunii-Contemporan, Bucureşti, 2011
Traducere din limba rusă şi note de Antoaneta Olteanu
Moto: „Un om nu poate să dispare instantaneu şi total, înainte de a se transforma în ceva deosebit de sine şi prin formă, şi prin esenţă, de exemplu într-un vals îndepărtat, de seară, care abia se aude, adică dispare treptat, iar după aceea dispare cu totul.”
Dificil. Îmi închipui că întreprinderea de a traduce această carte din limba rusă de către traducătoare a fost la fel de dificilă precum a mea, în calitate de cititor. Nu este deloc simplu să urmăreşti pagină cu pagină o carte de 180 de pagini în care un elev fără nume îşi aruncă alandala gândurile şi evenimentele vieţii într-o amestecătură de paragrafe şi fraze fără dialog şi, câteodată, şi fără semne de punctuaţie. Pe alocuri însă, gânduri pline de geniu din partea unui elev al unei şcoli speciale.
Nu ni se spune ce fel de şcoală urmează elevul Cutare, dar ni se relevă încă din titlu că suntem în faţa unei şcoli pentru copiii cu probleme, posibil psihice, altfel ce rost ar avea sintagma „şcoală pentru proşti”. Nu sunt puţine momentele în care chiar eroul nostru ne explică locul în care se află şi pe care îl iubeşte pentru totdeauna, fără condiţii: „Şcoala la care învăţ este specializată în elevi cu deficienţe, este o şcoală pentru proşti, noi toţi care am nimerit să învăţăm acolo, suntem numai puţin anormali, fiecare în felul său.”
Într-o comunitate închisă, elevii par a-şi fi construit deja viitorul, închipuindu-şi atât cariera profesională (ingineri, în special), dar şi legăturile amoroase şi chiar căsnicia. Pentru mine, în special, dacă ar fi să aleg vreo parte din această carte care să-mi fi plăcut cu adevărat, aş alege capitolul „Acum”, subintitulat „povestiri scrise pe verandă”, în care cuvintele sunt coerente, ordonate, viaţa militară fiind descrisă pe înţelesul omului de rând, departe de amestecătura cumva schizofrenică, care caracterizează celelalte pagini ale cărţii.
Cele mai bune descrieri ne vin undeva din adâncul sufletului personajului principal, atunci când descrie „şcoala pentru proşti”, aproape singurul loc pe care îl iubeşte (în afara de casele de vacanţă, ce împânzesc satul în care locuieşte, dar şi gara, descrisă deseori) şi cel în care se simte în siguranţă, printre oameni asemenea lui:
–„Dragă Saul Petrovici, în şcoala noastră îngrozitoare a devenit imposibil să mai înveţi, ne dau multe teme pentru acasă, profesorii sunt aproape toţi proşti, nu sunt deloc mai deştepţi decât noi, înţelegeţi, trebuie făcut ceva, e necesar un pas hotărâtor – poate o scrisoare acolo şi acolo, poate boicoturi şi greve ale foamei, baricade şi baracude, tobe şi tamburine, arderea cataloagelor şi a jurnalelor de prezenţă, autodafe la scara tuturor şcolilor din lume.” sau
–„Noi, nişte musculiţe amărâte încurcate în plasele de păianjen obligatorii ale orelor de şcoală, totuşi noi, în felul nostru, aşa, prosteşte, o iubim, pe şcoala noastră specială urâtă, cu grădinile ei, cu profesorii şi garderobele ei. Şi dacă ni s-ar propune să ne mutăm într-o şcoală normală, într-o şcoală obişnuită pentru normali, după ce ni s-ar comunica asta, că ne-am însănătoşit şi că suntem normali, atunci: Nu, nu, nu dorim, nu ne alungaţi! am începe să plângem, ştergându-ne cu blestematul de săculeţ pentru cipici. Da, o iubim, pentru că ne-am obişnuit cu ea şi dacă odată, după ce am sta în fiecare clasă câte câţiva aşa-numiţi ani, dacă odată o vom termina, cu băncile ei negre-maronii scrijelite, atunci o să fim tare tulburaţi. Căci atunci, după ce o vom părăsi, o să pierdem tot, tot ce am avut. O să rămânem singuri, o să devenim singuratici, viaţa o să ne alunge prin colţurile sale, prin mulţimile de inteligenţi ce se îndeasă spre putere, spre femeie, maşini, diplome de ingineri, iar noi – proştii făcuţi grămadă –, noi nu avem nevoie de nimic, vrem un singur lucru: să stăm la oră, să ne uităm pe fereastră la norii mâncaţi de vânt, fără să acordăm atenţie profesorului, cu excepţia lui Norvegov, şi să aşteptăm soneria albă, albă, care seamănă cu o mână de mălin.”
„Şcoală pentru proşti” este, astfel, un roman inegal, cu o alură de absurd, care necesită multă atenţie şi care poate satisface cititorul exigent, dornic de o operă de artă suprarealistă, de o altă factură decât o lectură facilă, la îndemâna oricui.
