“Sânge regesc”, de Vanora Bennett
Editura ALLFA, Colecţia „Roman istoric”, Bucureşti, 2011
Traducere din limba engleză de Maria Rotki
Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii All.
Moto: „Când vezi un lucru în deplina-i frumuseţe, asta-ţi schimbă pentru totdeauna felul în care-l priveşti. Să nu uiţi asta.”
Colecţia „Roman istoric” de la Editura ALLFA a fost întotdeauna printre favoritele mele. Nu putem uita niciodată romanele cu care ne-am început lectura şi pentru mulţi dintre noi ceea ce ne amintim din copilărie sunt romanele istorice, fie ele scrise de Alexandre Dumas, de Michel Zevaco sau de alţi autori cunoscuţi. Alături de aventurile lui Jules Verne, ne-au fost punct de pornire în explorarea necunoscutului şi în dezvoltarea imaginaţiei.
De aceea, am cumpărat de-a lungul ultimilor ani din nou romane istorice, pe care le-am savurat cu aceeaşi plăcere. O întâlnire frumoasă a fost, astfel, de curând cu José Frèches şi cele două volume despre Ghandi, una dintre personalităţile istorice foarte interesante şi despre a cărui viaţă am citit cu mare interes. De aceea, romanul „Sânge regesc” al Vanorei Bennett, oferit de Editura ALLFA, a fost binevenit şi, în ciuda celor peste 650 de pagini, mi-a redeschis apetitul pentru lectura romanelor istorice.
Ceea ce face din romanul „Sânge regesc” interesant şi demn de citit este tocmai ficţionalizarea fără pereche a unei bucăţi de istorie autentică. Catherine de Valois şi iubitul său, Owain Tudor, dar şi soţul său, Henric al V-lea al Angliei, au existat şi şi-au trăit zilele în jurul regatelor de atunci ale Angliei şi Franţei, iar faptele pe care le-au trăit nu au fost departe de cele descrise de Vanora Bennett în romanul său, publicat iniţial în anul 2009.
Catherine de Valois este astfel personajul principal al romanului, o femeie care şi-a pus accentul atât pe istoria Franţei, dar mai ales pe istoria Angliei: fiica regelui Carol al VI-lea al Franţei (cunoscut sub numele de Carol Nebunul, cu dese crize de schizofrenie, astfel cum este reliefat şi în acest roman, un personaj odinioară puternic, acum demn de milă), soţia regelui Henric al V-lea al Angliei (cel care a deţinut pentru scurta vreme cele două coroane vecine, cea a Franţei şi respectiv a Angliei), mama regelui Henric al VI-lea al Angliei (care în carte este doar un copilaş, viitorul rege fiind încă prea fraged pentru a schimba ceva în viaţa grea a mamei sale, după moartea lui Henric al V-lea).
De asemenea, iubirea sa pentru Owain Tudor, cea care este de altfel intriga principală a romanului „Sânge regesc”, a avut ca rezultat o nouă dinastie: nepotul lor a devenit Henric al VII-lea al Angliei, întemeietorul dinastiei Tudorilor. Cu alte cuvinte, un personaj important al istoriei, o fiinţă care a atras în jurul său atât regi şi membri ai familiilor domnitoare ale Europei, dar care a atras simpatii şi din rândul oamenilor simpli, fiind mereu tentată să îşi găsească prietenii (dar şi iubitul) departe de regalitate şi de regulile stricte ale oficialităţilor.
Nu trebuie uitată nici Christine de Pisan, un alt personaj şi una dintre cele mai importante scriitoare ale Evului Mediu, despre care, recunosc, nu aflasem nimic până la acest roman. Autoare a unei balade despre Ioana d’Arc, şi ea un personaj al cărţii, important şi centru al revoltei franceze împotriva englezilor, ea este în mijlocul unei discuţii din care aflăm cum era descrisă iubirea curtenească în romanele cavalereşti medievale:
„În iubirea curtenească, aşa cum reieşea ea din cărţi, se părea că doamna trebuia să fie întotdeauna distantă şi superioară. Rolul ei era acela de a-l educa pe îndrăgostit, a cărui stare morală trebuia îmbunătăţită pentru a-l face demn de ea. Însă el nu putea nădăjdui vreodată să devină îndeajuns de bun ca s-o câştige. Adevăratul scop al dragostei lor n-avea nimic de-a face cu obţinerea satisfacţiilor împreunării fizice. Era o dragoste care nu putea fi niciodată satisfăcută; era o dragoste ce putea exista doar în afara căsătoriei.
Când Owain îşi luă inima în dinţi şi întrebă, la Christine la masă, de ce doamnele din poeme trebuie să fie întotdeauna aşa de aspre, Jean fu cel care-i răspunse, cu o urmă de burzuluială în glas:
– Pentru că dacă vreodată ar ceda, cu ce s-ar alege, la capătul tuturor acelor ani de devotament cavaleresc fremătând, de nu cu adulterul şi cu dezastrul moral, nu-i aşa?
Ideea iubirii curteneşti e… mai sigură: o viaţă întreagă de adulter spiritual. Desăvârşeşte-te şi lasă-te desăvârşit! Suspină şi lasă să se suspine după tine! Dar nicicând vreo clipă de iubire fizică. Niciodată, nici măcar un sărut.”
Un roman frumos, personaje importante şi a căror cale în viaţă se plimbă în jurul iubirii şi al imprimării propriilor urme în istoria care le determină mişcările. Poate cuvintele care ilustrează cel mai bine esenţa romanului sunt următoarele: „Nimic altceva nu biruieşte decât adevărul, iar biruinţa adevărată este dragostea.”
