”Băieții de la Nickel”, de Colson Whitehead
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2020
Traducere: George Volceanov
Câștigător al Pulitzer Prize și Orwell Prize 2020, ultimul roman semnat de Colson Whitehead pornește de la descoperirea unui cimitir sinistru în care erau îngropați copiii de culoare uciși într-o școală de corecție din Florida. Descoperirea intrigii romanului a avut loc prin intermediul unei întâmplări reale, studenții de la Universitatea din Florida încercau să scoată la iveală rămășițele copiilor de la Școala Dozier. Deși personajele sunt imaginare, problematica școlilor de corecție, segregarea rasială, abuzurile, persecuția și corupția nu sunt.
În 2014, Colson Whitehead își plasează acțiunea romanului în casa ororilor sub numele de Academia Nickel, iar descoperirea unui cimitir nemarcat este un inconvenient atât pentru compania imobiliară care vrea să construiască parc de birouri, cât și pentru avocatul statului care a crezut că ancheta privind abuzurile la academie este un caz închis. Au fost descoperite 80 de cadavre, toate prezentând semne de tortură. Alarma legată de evenimentele de la Școala Dozier fusese trasă în urmă cu mulți ani, se discutase și despre cimitirul secret, însă nimeni nu luase nicio măsură. Romanul lui Whitehead, plasat la începutul anilor 1960, îl urmărește pe Elwood Curtis, un puști abandonat de părinți la o vârstă fragedă și crescut de bunica sa conform unor reguli extrem de stricte, și pe prietenul său, Turner. Pentru că reușise să depășească nivelul general de competențe pentru vârsta lui, Elwood are șansa de urma cursurile facultății ca elev de liceu, însă necazurile se abat din nou asupra sa când se urcă alături de un șofer a cărui mașină era furată și este prins de autorități.
Prietenia dintre Elwood și Turner începe la Academia Nickel, un adevărat leagăn al ororilor. Elwood realizează rapid că aici nu onestitatea îl va ajuta, dar și că băieții de culoare au parte de un regim mult mai dur decât ceilalți elevi ai școlii. El va trebui să supraviețuiască unui regim ale cărui reguli îi sunt complet străine și cărora li se poate adapta cu greu. Colson Whitehead are aici în vedere nu numai problemele rasiale, ci și demontarea unora dintre miturile americane legate de asumarea trecutului. Cei care permit amnezia istorică sunt părtași la crimele împotriva umanității a căror ștergere o înlesnesc.
”Statul inaugurase școala în 1899, dându-i denumirea de Școala Industrială de Băieți din Florida. Băieții erau numiți mai degrabă elevi decât deținuți, fiind diferențiați de infractorii violenți ce populau închisorile. Toți infractorii violenți sunt membri ai personalului de-aici, adăugă Elwood în sinea lui.
În 1949, anul în care a apărut broșura, școala și-a schimbat denumirea, în cinstea lui Trevor Nickel, un reformator care preluase directoratul cu câțiva ani în urmă. Băieții spuneau că asta s-a întâmplat pentru ca viața lor nu valora doi bani.” (pg. 105)
Descoperindu-l pe Martin Luther King Jr., Elwood se agață de iluzia că „lumea liberă” este cumva accesibilă, iar atunci când ajunge la Nickel, care nu este oficial, o închisoare, observă cum toate lucrurile în care avusese naivitatea să creadă cad precum piesele unui domino. Între albi și băieții de culoare sunt totdeauna diferențe, pedepsele sunt și ele diferite, iar singurul teren comun este așa-numita Casă Albă, iadul pedepselor, ultima oprire înaintea mormintelor nemarcate.
”Vânătăile băieților albi arătau altfel decât ale celor negri, așa că o numeau Fabrica de Înghețată, fiindcă ieșeai de acolo cu vânătăi de toate culorile. Băieții negri îi ziceau Casa Albă, fiindcă asta era denumirea ei oficială și i se potrivea, nu avea nevoie de alte zorzoane. casa Albă împărțea dreptatea și toată lumea i se supunea.” (pg. 91)
Descrierea brutalităților la care sunt supuși Elwood și colegii săi de școală este șocantă, mai ales că scriitorul insistă nu numai pe componenta fizică, cât și pe cea psihică. Calmul cu care sunt redate scenele amplifică grotescul, iar personajele sale aleargă permanent printr-un labirint al groazei.
”Nu există un sistem superior care să ghideze brutalitatea la Nickel, ci doar o râcă generalizată, ce n-are nimic de-a face cu oamenii. Îl frapă un crâmpei din materia de clasa a zecea la științe: un perpetum mobile al suferinței ce funcționează de sine stătător, neacționat de oameni. La fel și Arhimede, una dintre primele lui descoperiri din enciclopedie. Violența este singura pârghie suficient de mare ca să pună lumea în mișcare.” (pg. 116)
Romanul face permament salturi în timp, înainte și înapoi, dar substraturile poveștii nu se dezvăluie până la final. Elasticitatea timpului se simte aproape organic odată cu revelarea poveștii îngropate a lui Elwood. Romanul său nu are capacitatea de a schimba trecutul, dar cu siguranță invită la o meditație asupra asumării tăcerii, dar și asupra modalității în care ne raportăm azi la problemele legate de alteritate, toleranță și egalitatea de șanse. Suntem departe de a fi depășit aceste probleme, care, din păcate au fost amplificate de contextul pandemiei în care care aflăm. Dilema conform căreia răul, și nu binele învinge deseori rămâne deschisă, oricât de optimiști am încerca să fim.
”Școala de la Nickel era dat dracului de rasistă – probabil că jumătate dintre cei ce lucrau aici în weekend îmbrăcau în weekend mantiile Klanului – dar, după cum vedea Turner lucrurile, răutatea trecea cu mult dincolo de culoarea pielii.” (pg. 142)
Băieții de la Nickel este nu numai un roman excelent scris, cu personaje memorabile, scene de impact major emoțional și vizual, ci și o carte mărturie despre limita subțire dintre exuberanța speranței, credința că dacă te străduiești suficient poți reuși, și haosul disperării. Arcul peste timp trasat de Whitehead, care se întinde între 1820 și 2014, rămâne deschis, iar romanele sale contestă aproape la fiecare pagină presupunerea confortabilă conform căreia chiar înțelegem ce s-a întâmplat în trecut și suntem capabili să reconfigurăm prezentul. De Nickel puteai scăpa decât în patru feluri, spunea unul dintre personajele cheie, însă, de fapt, nu scăpai niciodată. Vă invit la o lectură incredibil de incomodă, al cărei final răstoarnă aproape orice sistem de corelații pe care vi l-ați putea imagina pe parcurs.
