”Pot face roboții dragoste? 12 întrebări despre transumanism”, de Laurent Alexandre și Jean-Michel Besnier
Editura Humanitas, București, 2019
Traducere de Maria-Magdalena Coresciuc
Doi oameni inteligenți și diferiți – Laurent Alexandre și Jean-Michel Besnier – pornesc o discuție foarte pertinentă, în jurul a 12 întrebări fundamentale, cu privire la viitorul apropiat sau depărtat al omenirii. Primul dintre ei, Laurent Alexandre, este medic (chirurg urolog) și director al NBIC Finance (NBIC însemnând ”nanotehnologii, biotehnologii, informatică, științe cognitive”, după cum aflăm din carte) și este preocupat de latura mai tehnică a științelor. Cel de-al doilea, Jean-Michel Besnier, este filosof și doctor în științe politice și ideile sale sunt impregnate de filosofie, de latura teoretică a celor dezbătute, de teorii și definiții, dar și de implicațiile umane ale noilor științe. Dialogul dintre ei nu este deloc plictisitor și nici prea teoretic, punând întrebări fundamentale despre noi, despre oameni.
Dacă este să sintetizăm cumva discuția lor, putem spune că cei doi vor să studieze și să înțeleagă viitorul omenirii – fizic, psihic, psihologic, filosofic – după asaltul transumaniștilor, cei care doresc augmentarea (”îmbunătățirea”) omului prin metodele tehnologiei, tot mai inovatoare. Înțelegerea viitorului se poate face și prin discuții de acest gen, prin răspunsul la întrebări despre ceea ce se întâmplă acum și ce se va întâmpla într-o zonă de timp nu prea îndepărtată. Cei doi autori au ales 12 întrebări la care încearcă să răspundă, unele cu un iz mai comercial (precum cea care dă titlul volumului), altele mai sofisticate, toate îndreptățite (iată câteva dintre ele: Tehnica poate repara chiar totul?; Inteligența artificială va distruge omul?; Trebuie schimbat modul de reproducere?; Ar trebui să ne așteptăm la o ”minunată lume nouă”?).
”În opinia transumaniștilor, care au exercitat o puternică influență în Silicon Valley, aflată în plină revoluție a tehnologiilor NBIC, această ameliorare a speciei umane cu ajutorul tehnicii ar fi unica șansă pentru Homo sapiens de a nu fi depășit de mașinile pe care le-a inventat el însuși.” (pag. 8)
Prima întrebare a volumului este, probabil, cea mai importantă, toate celelalte decurgând din aceasta. Într-o lume în care progresul medicinei este evident și speranța de viață tot crește, răspunsul la întrebarea ”Trebuie ameliorată specia umană?” poate însemna creșterea speranței de supraviețuire, o lume fără boli și fără probleme medicale majore și, de ce nu?, o posibilă nemurire. Deja există multe tehnici medicale care descoperă anumite boli încă din timpul sarcinii (sindromul Down este una dintre ele, ceea ce a determinat ca 97% din sarcinile diagnosticate cu acest sindrom să fie întrerupte), iar altele încă de la fertilizarea in vitro. Iată un prim pas spre ”ameliorare”, următoarele putând proveni din domenii diferite, precum trecerea problemelor sarcinii de la femeie la incubarea fătului în afara corpului mamei (ectogeneza), regenerarea organelor cu ajutorul celulelor stem sau implanturile cerebrale. Totul până în 2050, spun autorii, când vom deveni transumani, adică ”bărbați și femei modificați tehnologic”. Până atunci, la 18 decembrie 2013, a apărut primul cyborg uman, respectiv primul om căruia i s-a implantat o inimă artificială.
”Se fac speculații în ceea ce privește nano-roboții, care se vor putea deplasa prin corpul nostru pentru a ține sub observație dezvoltarea tumorilor, pentru a le extirpa când apar sau a repara ADN-ul. Este visul unei vieți lipsite de griji, datorate mașinii – un vis care ar reprezenta culmea controlului tehnologic.” (pag. 46)
Cei doi francezi aduc mereu referințe din literatură și, mai ales, din cinematografie în sprijinul afirmațiilor lor și descoperim cu plăcere filme de referințe ale ultimilor ani din domeniul inteligenței artificiale precum Matrix sau Her. De asemenea, sunt trase câteva semnale de alarmă cu privire la puterea tot mai mare a corporațiilor din domeniul tehnologiei informației, precum Google sau Facebook, Apple sau Amazon. În același timp însă, aceste corporații au divizii importante care sprijină financiar și nu numai, mai ales din punct de vedere al cercetării evoluției umanității, chiar augmentării ei. Cu ajutorul lor, fantasma nemuririi este din ce în ce mai aproape și se avansează deja o teorie: primul om care va trăi 1000 de ani poate s-a născut deja, de vreme ce un copil care se naște acum va avea un pic peste 80 de ani la începutul secolului 22 și va beneficia de toate inovațiile momentului, poate și de viață veșnică (teorie susținută de unul din liderii Google). Omul este, în noile condiții, ”o ființă care evoluează neîncetat, perfectibilă și care se modifică pe sine zi de zi”.
Există, desigur, și multe riscuri, mai ales că oamenii sunt unici și nu sunt deloc egali. Este posibil ca această augmentare să fie aplicată diferit și să nască astfel diferite forme de augenie: cei mai săraci să fie complet depășiți de cei care au posibilitatea financiară să apeleze la ameliorare; să dispară cumva liberul arbitru; să dispară sexualitatea, tipic umană și esențială în evoluție, în favoarea unei robotizări a actului sexual.
Concluzia volumului: trebuie să ne pregătim (inclusiv prin schimbarea sistemului educativ, unde materiile tehnice devin inutile, iar cele umaniste și cultura generală trebuie să devină cvasi-majoritare), pentru că sfârșitul omenirii așa cum o știm este destul de aproape, iar transformarea noastră într-un fel de cyborgi ameliorați medical este ireversibilă. Nu spun că-i bine sau că-i rău, numai că orizontul 2050 menționat într-un loc de autori mi se pare destul de ”optimist”. Vom trăi și vom vedea.
”Mie ideea de cyborg îmi provoacă spaimă mai ales fiindcă presupune renunțarea la sine. Credem că devenim autonomi dacă încredințăm mașinăriilor sarcina de a gestiona ceea ce pe noi ne-ar limita (paralizia, handicapul, lipsa văzului…) și descoperim curând că, odată deveniți cyborgi, suntem stăpâniți de o forță autonomă (cea a protezelor care se reglează singure), de care nu ne mai putem lipsi. Fuziunea cu mașina se realizează întotdeauna în detrimentul umanului. Ea presupune negarea biologicului care păstrează o marjă de incertitudine în funcționarea sa, un aspect aleatoriu. Cât despre cyborg, el se supune programării dependente de elementul tehnologic care îl alcătuiește. Cu siguranță, noțiunea de libertate nu i se mai potrivește. Cyborgizarea este menită să asigure securitatea absolută, obținută prin suprimarea hazardului, care este propriu vieții. Performanțele pe care le realizează reprezintă actualizarea unor tehnologii posibile, dar care nu țin nici de liberul-arbitru, nici de implicarea oamenilor care par să le realizeze. Din acest motiv, ne întrebăm când și în ce măsură dotarea cu dispozitive cibernetice va face umanul să încline spre nonuman.” (Jean-Michel Besnier, pag. 47-48)
