Să nu pronunți: noapte, de Amos Oz

”Să nu pronunți: noapte”, de Amos Oz

Editura Humanitas Fiction, Colecție ”Seria de autor Amos Oz”, București, 2013
Traducere din ebraică și note de Marlena Braester

Hotarat lucru, Amos Oz a dezvoltat o atractie deosebita fata de relatiile umane intime problematice din interiorul familiei sau cuplului modern, probabil ca o explicatie rezida si in relatiile sale tensionate cu tatal sau care l-au si facut sa plece de acasa inca din adolescenta. Nici cartea “Sa nu pronunti: noapte”[1] nu face exceptie, oferind studiului mecanismele si restorturile intime ale unui cuplu atipic, format dintr-o profesoara plina de energie, aflata pe la 40 de ani (Noa), si un barbat complex (Teo), tipicar, introvertit, erou al Razboiului de Independenta, de 60 de ani, care hotarase sa-si abandoneze o cariera de succes in domeniul proiectarii urbansitice in America de Sud pentru a se stabili intr-un mic oras desertic din Naghev, Tel Keidar, inventat de Amos Oz.

Unul din orasele noi, fara istorie, construit dupa declararea independentei statului evreu (1946), din placi de beton, pietris si pamant adus din alte parti. „Iar acum sunt noua mii de locuitori, un orasel in fata, de-abia schitat, plat, nu e clar inca ce va deveni, dar incepe deja sa se intinda: vreo cincisprezece strazi perpendiculare sau paralele intre ele, toate ducand spre desert. Locuitorii, originari din treizeci de tari, traiesc aici in cinci cartiere construite simetric, merg la serviciu, la cafenea, investesc in conturi de economii, infasa copii, schimba perdelele si boilerul, inchid tersa din spate. Ca si cum fiecare lucru e aici dintotdeauna. Mai sunt si policlinica, biblioteca, hotelul, cateva uzine, iar de-acum este si un cvartet de instrumentisti care a sosit acum doua saptamani de la Kiev. (…) Gradini mici cresteau din pamantul adus de locuitori de departe, in camioane, ca sa acopere ca un pansament suprafata pietroasa si prafuita. Dar praful se ridica si se intoarce iar si iar din intinderea deschisa, incercand sa-si ocupe din nou vechiul loc. Si totusi gradinile rezista, nu dispar. In cateva locuri coroanele copacilor reusesc chiar sa depaseasca acopersuirle caselor”[2] Prin aceasta descriere, Amos Oz surprinde si dorinta solida de impamantare/inradacinare a everilor nu numai in zonele istorice (precum Ierusalimul), dar si in cele neospitaliere.

Existenta linistita si dominata de o rutina placuta, rutina fericirii, este data peste cap de tragica moarte a unuia din elevii lui Noa (supradoza), fapt ce-l face pe tatal copilului, aflat in Nigeria, cu afaceri (nu se stie in ce domeniu, dar se presupune ca fiind traficant de armament), sa constientizeze proportiile fenomenului, hotarand sa infiinteze, in amintirea fiului sau, o fundatie care sa administreze un fantezist centru de dezintoxicare, tocmai in orasul Tel Keidar, alegand-o pe Noa drept coordonatoarea acestui utopic proiect. Rezistenta intampinata din partea autoritatilor locale, dar si a opiniei publice, care nu vedea cu ochi buni existenta unui astfel de stabiliment dubios in Tel Keidar, duce in final la esuarea proiectului.

Nu stiu cat a fost studiat motivul omletei in opera lui Amos Oz, insa sunt singur ca ar iesi macar o disertatie simpatica la un curs universitar de literatura straina „cina, salata de legume in forme geometrice cu ridichi taiate ca niste boboci de trandafir, branza de cateva feluri, felii de paine neagra puse pe o tava de lemn, in timp ce pe aragaz astepta deja o tigaie cu cateva cubulete de unt, iar pe marmura de langa chiuveta, doua oua si un cutit in alerta de dinaintea pregatirii omletei. Ritualul acesta are reguli imuabile.”[3] Cam acelasi meniu apare si la finalul cartii: „Teo a pregatit o salata taiata marunt si cu o ridiche in forma unui boboc de trandafir. A facut o omleta, a adus cateva felii de paine si bucati felurite de branza pe un fund de lemn.”[4]

Morala, dar si concluzia cartii? Viata trebuie traita in prezent: „Chiar  si prezentul, adica momentul precis in care te gasesti acum, chiar aici, in plina calatorie, sau in somn, sau facand dragoste, sau clipa care te traverseaza cand stai singur cu tine insuti, treaz si tacut, in haina ta de piele uzata, pe locul de langa fereastra, intr-un zbor lung de noapte intr-un avion aproape gol, chiar si clipa aceea care apartine prezentului pare ca nu cere nimic de la tine decat sa fii prezent, sa o traiesti si sa primesti pe cat e posibil ceea ce ea iti arata sau iti face. Ca o apa care curge incet pe sub pleoapele inchise de oboseala.”[5] Paragraf completat de minune cu un altul, la ceva distanta: „Adevarata noastra problema e ca noi insine nu suntem in stare sa ne entuziasmam pentru nimic. Asta-i nenorocirea adevarata. Cine simte ca nimic nu mai e urgent se raceste si moare incet-incet. Trebuie sa incepem sa vrem. Sa ne tinem cu amandoua mainile de viata asta, ca sa nu ne scape, daca intelegi ce vreau sa spun. Altfel totul e pierdut”[6]

Fara a fi una dintre cele mai izbutite carti scrise de autorul israelian, „Sa nu pronunti: noapte” ramane un roman plin de parfum. Parfumul desertului.