”Rugul”, de György Dragomán
Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom. Actual, Iași, 2015
Traducere din limba maghiară de Ildikó Gábos-Foarţă
Articol preluat de pe blogul Kool-ee-peach.com, cu acordul autorului.
„Rugul”, al treilea roman al lui György Dragomán, în traducerea lui Ildikó Gábos-Foarţă, este probabil una dintre cele mai interesante cărţi ce mi-au căzut în mână anul trecut, în deplină sincronicitate cu apariţia ei la Polirom. Sincer vorbind, chiar dacă nu aş fi citit „Regele alb” în original, tot aş fi vânat această carte, cel puţin pentru extraordinarul har de a tălmăci al doamnei Ildikó Gábos-Foarţă, cea care are puterea de a face „coveruri” după original, cel puţin de acelaşi calibru. În limba română acest volum încetează să mai fie „Máglya” lui György Dragomán, care fonetic pune pe picior de egalitate „magia” cu „marea văpaie”, şi devine „Rugul”, un teribil duet Dragomán-Gábos-Foarţă.
György Dragomán este un temerar. Un scriitor curajos, care îşi propune, fără nicio tevatură să reinterpreteze monografic fragmente de istorie est-europeană, ignorând riscul ca încercarea sa de universalizare să dea greş. Autorul maghiar, originar din Târgu Mureş scrie despre chiar oraşul său de baştină, şi paradoxal, nu despre Budapesta, oraşul adoptiv, chiar dacă nu şi-l asumă onomastic precum făcuseră alţii cu Yoknapatawpha sau Conde/ Macondo. Tentativa sa monografică ar fi putut eşua foarte simplu, ca multe alte astfel de încercări şi totuşi, iată, ne aflăm acum la cel de-al doilea volum al unei trilogii neanunţate.
Într-o încercare de descriere prin analogie, „Rugul” îmblânzeşte imagistica şi vocabularul lui Esterházy, la montaj secvenţele fiind mult mai organic sudate, ocultează vocea narativă, stăpânită de nevoia conştienţei de la Mircea Cărtărescu şi o foloseşte după bunul său plac, nu ca pe un organism atrofic, ci ca pe unul ce tocmai descoperă luxul motricităţii, ignoră moralismul lui Faulkner, chiar şi când acesta este mai mult decât evident, într-o încrengătură de fraze scurte care se dovedesc baroce în egală măsură şi struneşte şi cenzurează fantasticul abundent lui Marquez, atât cât să îi ofere cititorului plăcerea de a pune de la el. Dacă intri în joc, sentimentul este formidabil. Acum, după ce am întors şi ultima pagină pot să declar că am mai comis o impietate, dincolo de aceea de a numi apariţia de la Polirom un „duet”. Am citit 340 de pagini de György Dragomán şi am stocat în memorie peste o mie, restul fiind un featuring al propriilor mele amintiri, trăite, paradoxal, nu în Ardeal. BunicaPrezentă şi BuniculAbsent au devenit ai mei, pasenţele bunicii mi-au adus în faţa ochilor cărţile ponosite de tarrot, pe care dacă le-aş fi atins aş fi pogorât fără nicio îndoială asupra mea toate urgiile terestre şi extraterestre, iar ritualul semnelor în făină constituie o minunată abordare gotică a minunăţiilor la care apela mama lui Nică, din „Amintiri din copilărie”, de Ion Creangă, cea care lega apa cu două picioare de vacă.
Scriitura sa împleteşte natural realul cu imaginarul, făcând ca fiecărui insert fabulos la care apelează Dragomán să îi lipsească aspectul tendenţios şi inconfortabil al suturii şi, aşa cum îi stă bine unui text hermeneutic, Dragomán nu vine nici cu explicaţii, însă nici nu închide, de aici acea calitate rară şi magică a acestei cărţi de a se completa la fiecare pauză de lectură, precum un joc online.
Personajul Emmei este creionat prin tuşe bizare, mai întâi mocnind de porniri refulate, pentru ca mai târziu să explodeze într-o gestică şi o motricitate ieşite din comun. Emma este Pip (eroul lui Dickens din „Marile speranţe”), în măsura în care „goticului” mai mult impus decât real de la Dragomán îi descoperim corespondenţa detectivistă de la Dickens, altfel avem de-a face cu Alice dintr-o ţară „neminunată”, pe care, după trei focuri ritualice şi destule seansuri la care ia parte mai mult involuntar, o va „minuna” şi o va domestici. Mai mult decât atât, rolul Emmei este unul esenţial, în drama acestui oraş de provincie, şi folosesc special cuvântul „dramă” tocmai pentru că în provincie orice desfăşurare aparent banală de lucruri are capacitatea de a deveni o adevărată dramă. Ea închide rănile, iar pe cele pe care nu are încă puterea de a le vindeca le soluţionează printr-o alegorie abundând de vizual şi de hermeneutic. O tămăduieşte în egală măsură pe Krisztina, cauterizând o rană mai veche, salvează în imaginar vulpi şi îi oferă bunicii perspectiva resurecţiei dintr-o ereditate neştiută a imanenţei genealogice:
„Îi strâng mâna între palme, ştiu ce-ar trebui să fac, ar trebui să-i apăs inelarul în zăpadă, făcându-l să deseneze fulgere şi flori, să deseneze soare, să deseneze lună, îi privesc faţa, dincolo de ridurile ei văd chipul Mamei, chipul meu. Ar trebui să mă răstesc la ea, să-i lovesc inelul de capota ninsă, să-i poruncesc să trăiască, asta ar trebui.
Îi las mâna, mă dau un pas înapoi.
Ochii Bunicii se deschid.”
Atâtea repere comparatiste şi totuşi, „cine e Emma?” Cei de la „Jelenkor” sugerează pe bună dreptate, bovarian, „Emma sunt eu!”.
Râd de absurdul celor pe care urmează să le spun, dar nu mă pot abţine: „Eu cred că Emma este Harry Potter!” Unul de-al nostru, mai de la răsărit.
