„Rugăciunea inimii în creştinism şi Sufism”, de Llewellyn Vaughan-Lee
Editura Paralela 45, Colecţia Tradiţii spirituale, Piteşti, 2022
Traducere din limba engleză de Mihai Liţă
Poate nu de puţine ori, atunci când privirile ni se lasă scufundate în lumina blândă a cerului albastru, paşii către o nouă corolă de ore interminabile petrecute în miezul vieţii nu diferă prea mult de o aventură contracronometru, în care fiecare incertitudine şi prejudecată are nevoie de un răspuns înţelept. Rând pe rând, în faţa noastră vor răsări turnuri de fildeş care, de dincolo de zidurile reci, îşi vor deschide porţile pentru a ne prinde în capcana periculoasă a nemărginitelor însingurări şi deznădejdi. Cu toate acestea, la fel ca oricare altă bulă fragilă de săpun, mirajul dispare, lăsându-ne, poate pentru toată viaţa să oftăm, jinduind măcar la câteva picături din elixirul binefăcător al dragostei care leagă sufletul omului de mâna părintească a unei instanţe divine.
Astfel se naşte în noi rugăciunea: la început ca strigăt puternic şi sfâşietor, iar mai apoi ca îndemn ieşit în calea minţii celei mult extenuate şi acaparate de iureşul cotidian. Şi spărgând bariera tuturor acelor ziduri grele care ne conectează inimile împietrite la o linişte mult diferită de tihna seducătoare, ajungem, parcă, pe un alt tărâm, despre care poate că am aflat căte ceva, dar la care nu putem accede decât dacă învăţăm să înţelegem că, de fapt, suntem înzestraţi cu o dublă menire.
Deloc întâmplător, un om lumesc se zbate, haotic, printre ritmuri şi vibraţii necunoscute; iar atunci când drumul lui se arată nespus de apăsător, urechile şi inima de dincolo de cele văzute cu privirea trezesc în noi puterea de asculta cu atenţie tot ceea ce ne este dat spre dobândirea adevăratei înţelepciuni. Şi din acel moment, începem să ne înveşmântăm, cu toţii, în mantia unui pelerin care, de dincolo de vremuri, cutreieră neobosit lumea, în căutarea Paradisului pierdut.
Călătorind pe acest tainic fir, ne va fi dat, fără îndoială, să ajungem în cele mai tenebroase adâncuri ale sinelui. Dar chiar şi atunci, fiecare pas va căuta să se transforme într-un crâmpei din veşnica odihnă a inimii sub straja dragostei lui Dumnezeu. Iar pe măsură ce fiecare cuvânt şi faptă a noastră se va dezvălui ca o continuare sinceră a acestei poveşti frumoase şi fascinante, zbaterile se vor potoli, ingăduind vieţii să se reconecteze la respiraţiile calme:
A învăţa să te rogi înseamnă a învăţa să asculţi. În inimă învăţăm să ascultăm cu răbdare cuvintele lui Dumnezeu, care pot veni chiar şi atunci când nu le-am cerut. Ascultarea în sine este o formă de rugăciune, în care întreaga noastră fiinţă este receptivă. (…) Uneori Dumnezeu comunică direct prin cuvinte. Cel Preaiubit nu vorbeşte prea des cu voce tare. (…) Iar lucrarea noastră constă în a învăţa să ascultăm, în crearea unui spaţiu interior în care această voce să nu mai fie înăbuşită de pălăvrăgeala constantă a minţii, de anixetăţi sau dorinţe (pp.26-27).
Şi chiar dacă numele lui Dumnezeu va fi invocat prin cuvintele care compun acea Rugăciune a Inimii prezentă în spiritualitatea ortodoxă sau printr-un ritual în care un oarecare practicant al tradiţiei mistice sufite recunoaşte în prezenţa lui Allah un far călăuzitor către lumea interioară, nu mică ne va fi mirarea când vom descoperi că orice gest al nostru în această lume se poate metamorfoza, la vremea râduită, într-o taină a rugăciunii pe care tot Pământul o aduce, plângând de setea de fi eliberaţi din mrejele oricărei culturi care, acaparată de freamătul materialismului şi slavelor deşarte, scufundă lumea în oceanul adânc al indiferenţei, al lăcomiei, şi al disperării. Şi astfel, parcurcând toate trepele care ne leagă drumurile de Calea lui Dumnezeu, vom transforma rugăciunea într-o pecete a vieţii. Iar înarmaţi cu ea, nu vom fugi în adevăratul sens al cuvântului din calea unei vieţi ce ni se pare mult prea greu de traversat, ci vom căuta să ascultăm, fără încetare, acele cântece ale inimii. Prin ele ne vom adăuga acelor mesageri ale căror glasuri nu se fac auzite decât atunci când omul pământesc înţelege că a sosit momentul să se întoarcă la acele timpuri plăsmuite sub straja celor ce au fost odată bune şi frumoase foarte, scăldate sub norul luminos al iubirii de Adevăr şi Viaţă:
Prin prezenţa iubirii putem ajunge să trăim rugăciunea din inima noastră ca parte a rugăciunii întregii creaţii, la fel cum numele Său este înscris în fiecare celulă a fiinţei. Minunea acestei lumi este că ea aparţine lui Dumnezeu, că priveşte către El, slăvindu-L plină de dor, afirmând constant existenţa Divinului. Toată viaţa este un cântec al reamintirii, în care inima, sufletul şi trupul nostru alcătuiesc una dintre nenumăratele mici „note ale iubirii” (pp.62-63).
Puteți cumpăra cartea: Editura Paralela 45.
(Surse imagini: https://www.libris.ro/, https://parabola.org/, https://www.amazon.co.uk/)
