Roumanie, capitale… Paris, de Jean-Yves Conrad (I)

Roumanie, capitale… Paris, de Jean-Yves Conrad
Editions Oxus, Paris, Collection «Les étrangers de Paris»

În anul 2003 a apărut la editura pariziana Oxus în colecţia coordonată de către Basarab Nicolescu una dintre cele mai interesante cărţi editate în spaţiul francofon in ultimul timp având ca subiect România: “Roumanie, capitale…Paris” scrisă de Jean-Yves Conrad, cu subtitlul explicativ “guides des promenades insolites sur les traces des Roumains céelèbres de Paris.”[1] Editura Oxus a publicat deja cinci lucrări biografice despre românii din Paris, despre Benjamin Fondane, Victor Brauner, Gherasim Luca, Emil Cioran si Mircea Eliade. La aceeaşi editură se află în pregătire alte cărţi despre românii celebri care au trait si creat în Franţa, mai ales la Paris, precum Constantin Brancusi, Eugen Ionesco, Tristan Tzara sau Panait Istrati si care vor aparea in acest an.

Autorul recunoaşte în prefaţa cărţii că unul dintre motivele care l-a determinat să scrie aceasta carte îl constituie şi  “l’injustice manifeste qui a accablé et accable encore la Roumanie dans mon pays.” (vechile stereotipuri cu cerşetori, case de copii, politicieni corupţi şi ex-comunişti)[2]. Un altul este dorinţa autorului de a reda românilor si româncelor din întreaga lume mândria de a fi român, astfel încât ei sa nu mai simta niciodată inconvenientul de a te naşte român, dupa cum spunea Emil Cioran.

Materia cărţii scrisă de Jean- Yves Conrad este structurată în 15 fascicule/ plimbări aplicate prin Paris pe urmele unor români celebri în domeniul lor de activitate. Accentul este pus pe latura umanistă, e drept, emigraţia română concentrată în Paris numărând cu predilecţie compozitori, scriitori, sculptori şi mai puţin oameni de ştiinta. Fiecare capitol este precedat de un citat considerat semnificativ despre Paris extras din opera acelor români care au iubit şi trăit in Oraşul-Luminilor. Autorul inserează în textul celor cincisprezece plimbări şi scurte biografii ale personajelor evocate fapt ce ar trebui să ajute la cunosterea de către cititorul francez a acelor personalităţi culturale româneşti care au locuit in cladirile orasului. Evident, un francez care nu are minime cunoştinţe despre România va găsi dificilă dacă nu total incoprehensibilă cartea lui Jean-Yves Conrad. Autorul se concetrează cu predilecţie asupra vechiului exil romanesc, din secolul al XIX-lea si prima jumatate a secolului al XX-lea si eludeaza voit exilul recent (astfel Virgil Ierunca si Monica Lovinescu nu sunt prezentati deloc).

Istoricul A.D. Xenopol scria în anul 1909, în studiul său intitulat “ La France vue déhors. Paris vu de Roumanie” că “Parisul este pentru românii liberi, adică pentru acea parte a poporului român care se află în afara arcului carpatic, soarele care a făcut să apară germenii vieţii civilizate. Toate ideile generoase care au transformat mediul complet oriental al societatii romane si care i-au dat luciul occidental-european au venit din acest mare legan al luminilor.”

Parisul este si orasul de care se leaga numele celor trei mari oameni de cultura interbelici, Eliade, Ionesco si Cioran. Cioran a trait cea mai mare parte din viata lui la Paris, in celebra lui mansarda din cartierul Saint-Germain-des-Près, rue de l’Odeon unde si-a scris cea mai mare parte din cartile sale in limba franceza, cele care aveau sa-i aduca o faima universala. “Pentru mine, Parisul a însemnat idolatrie. Dar m-am lăsat pentru că îmbătrânesc la fel precum şi oraşul. Încântarea a luat sfârşit. Dar nu îl părăsesc şi asta deoarece am trăit în el timp de patruzeci de ani. Nu mă mai inspiră. Chamfort a scris înainte de Revoluţia Franceză Paris, oraşul luminilor, oraşul plăcerilor, unde patru oameni din cinci mor de tristeţe. Este un oraş trist. Este o prăpastie. S-a transformat într-un infern- sau într-un coşmar- pe care nu îl pot abandona. Nu aş putea trăi altundeva.” a mărturisit Cioran într-un dialog cu Esther Seligson în1985.

Ionesco, fiul unui român si al unei franţuzoaice, născut la Slatina, a trait mult prea puţin timp în România, între anii 1924 si 1938 când s-a stabilit defintiv la Paris. Nu a abandonat însă moştenirea românească în creaţia sa artistică ce i-a adus faima, teatrul absurdului avându-şi multe rădăcini în societatea românească de zi cu zi. A fost ales membru al Academiei Franceze în 1970. A murit la Paris, în 1994 iar corpul său se odihneşte în cimitirul Montparnasse.

Eliade a avut si el o perioadă pariziană destul de lungă, între 1945, anul în care şi-a încheiat activitatea de ataşat cultural la legatia Romaniei din Portugalia lui Salazar şi 1957 cand a devenit titularul catedrei de Istoria religiilor la Universitatea din Chicago, funcţie pe care a deţinut-o până la sfârşitul vieţii lui, în anul 1986.

Parisul a reprezentat o placă turnantă a emigraţiei române dintotdeauna, de la începutul existenţei exilului românesc de aceea, în mare măsură, o istorie a traseelor românilor în Paris se confunda cu istoria exilului românesc (dat fiind importanţa acestui oras in economia generala a exilului românesc.) Parisul chiar a fost (dar nu mai este) capitala exilului romanesc istoric, şi mai ales a exilului intelectual valah. Iar exilul este de multe ori perceput ca o dramă după cum o atestă şi inscripţia funerara de pe mormantul lui George Silviu din cimitirul Père-Lachaise, scrisa in română “Aici a trăit şi-a murit/ Un biet visător/ Un poet, un nebun/ Trăindu-şi tristeţea în care a căzut…./…Doar umbre de stihuri în urmă-i rămân!/ Aici a trait si-a murit un român.” George Silviu, nascut la Focsani in 1901 a fost avocat , ziarist, dramaturg si mai ales poet, ramas in Romania dupa 1945, încarcerat si eliberat, s-a refugiat in Franta in anul 1961. Pana in anul morţii sale a continuat să scrie si să publice in limba română. A murit in anul 1971 la Paris.

Parisul rămâne oraşul principal al scriitoarelor române de viţă nobilă. “Franţa celui de al II-lea Imperiu a constituit un pol de atracţie pentru frumosele emigrante din Europa de Est si mai ales din România. În mediul literar si artistic parizian, ele si-au gasit locul proprice pentru a inflori si straluci. Iar accentul lor nu facea altceva decat sa le faca si mai adorabile, accent care era greu sesizabil deoarece nu trebuie uitat că limba franceza era si limba lor materna, învăţată încă din fragedă pruncie de la guvernantele franceze angajate de părinţii lor.” (Maurice Rostand)

Martha Bibesco a fost cea de a doua fiică a liderului conservator Ion Lahovari si a sotiei sale Emma Lahovari (nascuta Mavrocordat). Fratele sau mai mare George, nascut in 1884 a murit in 1892. Încercările doamnei Lahovari de a avea un nou fiu s-au soldat cu eşecuri, ea mai având două fiice, născute după moartea unicului său fiu, Madeleine, în 1893 si Marguerite, in 1897. Intre doamna Lahovari si cele patru fiice  s-a creat treptat o prapastie, ca si cum ele ar fi fost raspunzatoare de moartea fratelui lor. Starea mintala a doamnei Lahovari a alunecat treptat intr-o melancolie morbida, rezolvata doar de sinuciderea ei la Lausanne in timpul primului razboi mondial. Marguerite a mostenit firea capricioasa a mamei sale, recurgand la acelasi gest disperat in 1917, in Italia. Acest cadru biografic i-a servit Marthei drept cadru si model care va fi copiat destul de fidel in romanul ei de mare succes “Papagalul verde”(Le Perroquet Vert”, Paris 1924). Viata Marthei Bibesco in sine a constituit un roman fascinant. Casatorită în 1902, la doar 16 ani, cu prinţul George-Valentin Bibescu, pentru a scapa de un mediu familial profund viciat, dând naştere dupa doar un an singurului sau copil, Valentina in conditii grele, fiind gata sa-si dea viata, renuntand la orice contact sexual cu un sot cu care nu avea absolut nimic, acest fiind un mare amator de sporturi chic –mai ales sporturile nobilimii europene de atunci, polo-ul pe cai, automobilismul si zborul- Martha Bibesco a fost unul din personajele mondene ale Europei.

A intretinut de-a lungul vietii ei diverse legaturi mai mult sau mai putin amoroase cu oameni celebri ai epocii precum regele Alfons al XIII-lea, printul mostenitor al Imperiului German, lordul Thomson, printul de Beauvau-Craon sau cu agitatorul socialist René de Jouvenel sau prim-ministrul britanic Ramsey MacDonald dar si stranse prietenii si corespondenţe literare cu Marcel Proust, Cocteau sau Claudel. Sotul ei i-a cumparat palatul de la Mogosoaia unde fost vizitata de multe personalitati al epocii ( printre care si Antoine de Saint-Exupery) si castelul de la Posada. Langa Posada, la Comarnic sotul ei detinea fabrica de ciment care le asigura venituri substantiale. De-a lungul celui de al doilea razboi mondial, ea s-a refugiat din Franta in Romania, la palatul Mogosoaia, unde a condus un fel de salon diplomatic. In septembrie 1945 a fost alertată de ambasada Franţei asupra faptului că ar fi putut fi arestată. Părăseşte definitiv România cu un avion englez cu destinatia Napoli stabilindu-se pana la sfarsitul vietii la Paris unde si-a continuat activitatea literara si viata mondena[3]. A primit complimente chiar de la Charles de Gaule care, primind un articol de-al ei  despre Napoleon publicat in Revue de Paris in 1970 el a spus « Vis-a –vis de Napoleon, comme a tous les egards, vous etes l’Europe ». A murit la Paris in 1972 fiind înmormântată la Menars, lângă Orleans, unde se afla proprietatea soacrei sale. Pe mormantul ei este inscripţionat numele său şi mentiunea « Ecrivain français.»

În 1929 ea scria despre viitoarea sa ţară adoptivă (căci ea a adoptat înca de la inceput franceza ca limbă de expresie artistică)“ Franţa oferă lumii exemplul unei minuni: este atat o tara clasica cat si contemporana”

Iulia Hasdeu (1869- 1888) a trait o bună parte a scurtei sale vietii sale la Paris. Pe strada Saint-Suplice nr.28 se află o inscripţie din bronz, cu menţiunea Cette maison garde le souvenir d’un grand esprit. La moartea ei, M. Arc scria in revista La Roumanie despre “Iulia Hasdeu  care  a plecat din aceata lume ca un inger, alba toata si plina de lumina.”

Dora d’Istria (1828-1888). Născută Elena Ghica, ea era nepoata lui Grigore Ghica al IV-lea, primul domnitor autohton [4](1822-1828) dupa secolul dominat de fanarioti. Foarte erudita, vorbind la zece ani nu mai putin de noua limbi, ea a fost o mare admiratoare a lui Ioan Eliade Radulescu caruia i-a pastrat o amintire plina de afectiune, Dora d’Istria a trait in Paris pe strada rue de Vaugirard, la numarul 42 intr-un celebru hotel care a gazduit revolutionarii pasoptisti romani din Paris, numit Hotel des Principautes Unies (acum pe acest loc se afla Hotel du Luxembourg). Dora d’Istria si-a iubit mult tara de origine precum si stramosii. Avand o conditie sportiva de invidiat, ea a fost prima femeia care a escaladat varful Monch, din Alpii elvetieni unde a infipt drapelul Principatului Roman. Volumul sau de calatorie intitulat “Excursions en Roumelie et en Morée” are o dedicatie speciala pentru Grigore al III-lea, unchiul sau patern, domnul Moldovei care a platit cu viata impotrivirea sa fata de intelegerea tacita dintre Imperiul Austriac si cel Otoman privind cedarea Bucovinei.

Anna de Noailles (1876-1933) Anna, printesa Brancoveanu, contesa Mathieu de Noailles, s-a nascut la Paris in 1876 dintr-un tata roman si o mama grecoaica, impregnata de cultura franceza adversara literara si politica a Marrthei Bibesco. Scrie poeme in franceza fiind atrasa de peisajele franceze si de lumina : Le Coeur innombrable (1901), L’Ombre des Jours (1902). Si-a publicat memoriile inainte de a muri in 1933 : Cartea vietii mele (Le livre de ma vie) In 1931 a fost ridicata la gradul de mare comandor al Legiunii de Onoare fiind prima femeie care a obtinut acest titlu. La ceremonie a participat si Geoerge Enescu. Inmormantata in cimitirul parizian Pere- Lachaise, inima a fost ingropa pe malul lacului Leman (Geneva);

(va urma)