„Îți vând un câine”, de Juan Pablo Villalobos
Editura Paralela 45, Pitești, 2019
Traducere din limba spaniolă și note de Marin Mălaicu-Hondrari
„Poate dacă nu ai bea atât…”
„Îți vând un câine”, de Juan Pablo Villalobos, urmărește viața unui narator care refuză vehement să admită că scrie și participă în romanul din mâinile tale. Această carte ne provoacă să descoperim sensul din viața dezamăgitoare a personajului, presărată cu nenumărate amintiri neplăcute. Satira, umorul și bizarul se împletesc pe parcursul dezvoltării evenimentelor din roman, vânzători de tacos, artiști, revoluționari, cenacliști își intersectează destinele și împărtășesc aceleași discuții și acțiuni, care se regăsesc în sfera absurdului și persiflării.
Teo, un fost vânzător de tacos care locuiește într-un bloc destinat special pensionarilor, calculează câte zile din viață mai are de trăit în funcție de numărul de beri consumate zilnic, încearcă să scape de invazia de gândaci din apartamentul său, este un împătimit al lui Adorno, flirtează cu vecina sa Francesca (pe care o consideră agent FBI) și cu vânzătoarea de legume Juliette. Pentru un bărbat de 78 de ani, viața sa atipică, uneori grotescă și plină de peripeții, devine interesantă și îți stârnește curiozitatea, lăsându-te purtat de firul poveștii, în care motivele canine, Proust și Adorno, mormonii și vecinii de bloc ai lui Teo contribuie semnificativ pentru a oferi o doză considerabilă, dar subtilă, de umor și ironie vieții acestuia.
„Mama s-a lăsat pe vine ca să scruteze vintrele câinelui, ca o prezicătoare etruscă, pentru a vedea viitorul și chiar l-a văzut, literalmente, pentru că viitorul e întotdeauna o consecință fatidică a trecutului: o pereche de ciorapi de nailon se înfășurase de-a lungul intestinelor câinelui. Era ca fraza lui Schonberg, numai că inversată, ceea ce sfârșea prin a avea aceeași semnificație; mama găsise explicația.” (pag. 21)
Villalobos portretizează, prin colecția de personaje și problemele cu care acestea se confruntă, o societate abrutizată și deteriorată. Folosind un ton ironic și comic, sardonic, autorul denunță trecutul dureros al protagoniștilor, confruntându-se astfel, prin intermediul lor, cu realitatea individuală, cât și socială, a Mexicului. Scrisul său este însă vital, tonul inteligent reliefând o veselie crudă a suferinței, oamenii (desprinși parcă din caricaturi) depășind dificultățile cu un zâmbet pe buze.
„Cu câteva luni înainte de a ne părăsi, tata a avut ideea de a picta un papaya în putrefacție. Cumpărase de la magazin un papaya mic și deja cam scofâlcit, îl tăiase în două și îl așezase alături de o garoafă albă într-un pahar cu apă, pe o masă lângă șevalet. A schimbat de mai multe ori poziția fructului și înclinația florii, iar după ce a fost mulțumit de compoziție, ne-a zis amenințător:
– Să nu cumva să v-atingeți de astea. Și să nu mâncați papaya. Tabloul meu va fi un studiu despre destin, despre decadență, declin, finitudinea vieții. ” (pag. 29)
Amintirile lui Teo sunt distorsionate, disipate, conferind structurii narative o nuanță suprarealistă. Acestea se rezumă în special la copilăria și adolescența ta, imaginea paternă fiind cea mai des întâlnită (tatăl său eșuând ca pictor). De asemenea, fost student al unei școli de artă de elită, Teo este urmărit la bătrânețe de spiritul unui fost coleg pe care îl numește Vrăjitorul, un artist faimos. Consider că aceste himere reprezintă frustrarea neîmplinirii visului său, apetența pentru artă nefiindu-i însă oprită pe parcursul experienței sale ca vânzător de tacos. Teo simte că este un artist, dar se încăpățânează să-și accepte condiția, negând.
„- Băiete, Dumnezeu nu există, e ceva mult mai complicat, un amestec de circumstanțe, talent, întâmplări, cunoștințe, ba chiar își vâră coada și genetica, iar dacă nu ghicești numerele câștigătoare, ajuni vânzător de tacos.” (pag. 94)
Deși vecina sa Francesca susține că jurnalul lui reprezintă un roman în devenire, iar aparițiile din vis ale Vrăjitorului, care îi spun să scrie despre el, nu încetează, naratorul continuă să refuze începerea unui roman. Promisiunea încălcată pe care Teo a făcut-o tatălui său – cea de a-i amesteca cenușa într-o pictură a unui artist celebru, astfel încât să poată trăi ca o operă de artă literară – ajunge în final să fie împlinită, deoarece imaginea sa rămâne eternă prin intermediul poveștii pe care naratorul o scrie de fapt.
„Dacă adevărurile sunt ficțiuni ale raționalului, atunci ficțiunile sunt adevărurile imaginarului.” (pag. 132)
Prin intermediul acestei cărți, Juan Pablo Villalobos își confirmă poziția de autor esențial, remarcându-se prin umorul subtil, originalitatea și veridicitatea personajelor.
