”România în 7 gesturi”, de Radu Paraschivescu
Editura Humanitas, București, 2015
”România în 7 gesturi poate fi citită ca o fișă medicală în care figurează câteva maladii caracteriologice. Atâta doar că scriitorul nu e medic și, prin urmare, nu poate decât să semnaleze neregulile. Speranța lui e că fiecare cititor va găsi leacul pe cont propriu, punându-și în joc discernământul și demnitatea. Cu cât o vor face mai mulți și mai repede, cu atât României îi va fi mai bine.” (pag. 11)
Greu de scris despre cartea asta, dar eu vă spun, încă de la început, că este excepțională. Iar ”fișa medicală”, despre care vorbește în Argument autorul, este plină de radiografii, RMN-uri, scrisori medicale și prescripții, fără să aibă pretenția că a trecut prin toate domeniile posibile, dar oferind în același timp o imagine reală și realistă a unei țări ce pare a fi muribundă, dacă privind toate aceste comportamente umane. Până la urmă, este un diagnostic perfect, venind din studierea diferitelor simptome, ale celor mai importante organe, cele publice.
De altfel, tot în Argument, Radu Paraschivescu – un autor, o persoană publică, un influenter pe care îl stimez mult – ne dezvăluie că nu trebuie neapărat să considerăm că este o carte despre Mihai Tatulici sau despre Ioan Becali, ci despre comportamente, despre feluri în care oamenii publici se comportă în public, iar notorietatea lor va determina luarea lor ca modele și răspândirea, chiar inconștientă, a unor trăsături negative, nocive, prin absurd chiar malefice:
”În rândurile acestei cărți, nu e vorba de persoane, ci de ceea ce trădează comportamentul lor public: acomodarea, delimitarea strategică de un trecut care compromite, demagogia și gargara patriotardă, trecerea dintr-o tabără în alta la momentul oportun, amnezia conjuncturală, tehnica mistificării, minciuna ca modus operandi, conștiința impunității, comerțul cu drame, mârlănia cu ifos, pamfletul folosit ca alibi pentru înjurături, lașitatea păzită de bodyguarzi etc. Persoanele care au comis aceste gesturi se bucură de notorietate și își duc (sau și-au dus) o bună parte din viață în ochiul public. Indiferent dacă vin din politică, mass-media sau sport, ele pot fi preluate ca modele.” (pag. 8)
Știm din aparițiile publice din ultimii ani ale lui Radu Paraschivescu despre preferința sa pentru sport. Poate și de aceea, aproape jumătate din carte este consacrată unor gesturi extreme din sport, mai precis din fotbalul românesc. Ba, mai precis, din culisele acestuia, atât de bine tabloidizate de către televiziuni; fie că vorbim de Sport.ro sau de defuncta GSPTv, fie că ne ducem spre știrile de sport de la televiziunile de rating, precum ProTv sau Antene, ele s-au concentrat de mai bine de zece ani mai mult pe scandalurile din fotbal, pe certuri și împăcări, pe discuții sterile sau imbecile și mai puțin pe golurile etapei, pe ce au făcut strainerii noștri sau cine conduce în campionatul din… Grecia sau Portugalia. De aceea, poveștile cu MM Stoica bătând un suporter sau cu Ioan Becali scuipându-l pe Emanuel Terzian sunt deja arhicunoscute și intrate în folclorul național al fotbalului, iar critica lui Radu Paraschivescu parcă pălește în fața ofensivei banului din publicitatea emisiunilor de ”bălăcăreri” sportive. Sunt curios dacă cineva s-o mai uita la așa ceva?
Pe cu totul o altă palieră se situează celelalte capitole ale cărții, celelalte „gesturi”. Radu Paraschivescu crește pe alt palier, mergând pe subiecte mai puțin cunoscute publicului larg, dar cu atât mai interesante, precum slugărnicia lui Mihai Tatulici în fața comunismului, pentru ca apoi să treacă imediat de partea ”libertății”, lepădându-se de prietenul său, Nicu Ceaușescu:
”Ce se petrece atunci în studioul 4 nu este o simplă probă de cameleonism sau de acrobație comportamentală. Saltul din barca în curs de scufundare a comunismului în ambarcațiunea cu miros de proaspăt a noii orânduiri atestă existența în România a unei veritabile culturi a acomodării. Lui Mihai Tatulici îi vine mai ușor decât altora să facă acest tip de gimnastică fiindcă, așa cum singur o scrie pe zeci de pagini confesive, a trăit, în plin comunism, ca un capitalist. (…) Oricum însă, ziaristul are dreptate. Dacă știi lângă cine să te plasezi și cum să intri pe sub pielea cui trebuie, viața în comunism poate fi trandafirie. Ba chiar capitalistă.” (pag. 29)
Mai departe, despre Proclamația de la Timișoara și cum a încercat și a reușit, în mare parte, Ion Iliescu, să o dejoace; despre ”nemuritorul” Vadim și înjurăturile sale ca la ușa cortului; despre, din nou, Ion Iliescu și raporturile sale, nepedepsite încă, cu minerii și cu moartea unor oameni nevinovați în timpul Mineriadei din iunie 1990:
„Minciuna ca instrument de lucru pare să obțină eficiența maximă în mâinile lui. Iliescu este omul capabil să se uite la Teatrul Național și să declare că nu există. Să țină în mână o portocală și să spună că e bleu cu picățele negre. Să desconsidere tot ce nu-i convine (manifestanții din Piața Universității sunt, din punctul lui de vedere, ”niște marginali, niște vandali și niște anarhiști ordinari”) și să refuze, chiar și în ceasul de pe urmă, să-și admită vinovățiile. Sau măcar pe una dintre ele, la alegere.” (pag. 76)
Pentru mine, a fost cartea începutului de an. Chiar dacă sunt enunțate probleme deosebite, față de care lumea ar trebui să se revolte, ca astfel de personaje să dispară din primul rând, chiar dacă diagnosticul celor șapte simptome-gesturi este unul destul de grav, stilul lui Radu Paraschivescu te atrage și te prinde în mreje, iar cartea este foarte ușor de parcurs și de înțeles. Să sperăm că, așa cum spunea el, fiecare cititor își va găsi leacul pe cont propriu, e nevoie doar de puțină inteligență.
