”Expo ‘58”, de Jonathan Coe
Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom. Actual, Iași, 2014
Traducere din limba engleză și note de Nadine Vlădescu și Sanda Watt
Înainte să-l aud pe Jonathan Coe la FILIT 2017, era cazul să citesc și o carte pe care a scris-o și am început cu cea mai recentă carte a sa, ”Expo ‘58”, apărută inițial în 2013 și la noi în 2014, la Editura Polirom. Dacă ulterior aveam să aflu că este un personaj amuzant și mucalit, ca un englez veritabil, prima dată l-am cunoscut prin acest volum, pe care l-am declarat cu adevărat delicios.
În ”Expo ‘58”, Jonathan Coe construiește o acțiune pe cel puțin trei planuri, în funcție de acestea romanul putând fi categorisit într-o subspecie aparte. Fiecare dintre aceste planuri este puternic, iar acest melanj de genuri și subspecii reprezintă, în ansamblu, un tot unitar bine închegat și foarte bine pus în pagină. Fundalul este Expoziția Mondială din 1958 de la Bruxelles (poate ultima mare expoziție mondială), prima de după cel de-al doilea mondial, deci în plin război rece. Această expoziție a fost prilejul pentru multe țări pentru a-și etala realizările științifice din anii de după război, pe de o parte, dar și de a-și spiona cu atenție și minuțiozitate vecinii și dușmanii proverbiali. De altfel, Jonathan Coe a spus în cadrul conferinței FILIT că a fost mereu atras de construcții umane magnifice, cum se dovedește a fi și Atonium-ul, clădirea futuristă construită de belgieni special cu ocazia acestui eveniment. Zona din jurul acestei clădiri, împreună cu pavilioanele tuturor țărilor importante, a mișunat în lunile expoziției de spioni, trimiși fie pentru a afla secrete, fie pentru a-i împiedica pe ceilalți să afle secretele proprii.
Așadar, primul plan al romanului poate fi constituit din aceste amănunte de ordin istoric, pentru ca noi, cititorii, să observăm o părticică aparent neînsemnată a trecutului nostru, respectiv felul în care se raportau unele la altele marile puteri ale lumii – URSS, SUA, Marea Britanie – în anii de după cel de-al doilea război mondial, căutând prin orice mijloace să descopere realizările științifice, cu precădere cele din domeniul militar și al cuceririi spațiului.
Jonathan Coe plasează în centrul romanului un personaj aparent lipsit de orice scânteie, un funcționar mărunt de la Biroul Central de Informații britanic, o instituție aparent banală, dar care va avea un rol important în construirea pavilionului britanic de la expoziție. El este căsătorit, are un copil mic, o casă medie și niciun viitor, o existență monotonă și departe de scântei, așadar de fericire. Deși nu iese în evidență, faptul că tatăl său a deținut un pub îl valorizează în ochii șefilor, astfel încât va fi trimis responsabil al pub-ului Britannia de la Bruxelles. Lui Thomas Foley i se promite avansarea, dar și o experiență nemaivăzută (ceea ce și se întâmplă), iar existența lui se schimbă cu totul, prin întâlnirile pe care le are, discuțiile pe care le poartă, noii și aparenții prietenii (unii dintre ei spioni sovietici sau americani), dar mai ales printr-o întâlnire senzorială cu însoțitoarea lui din Belgia, Anneke, de care se îndrăgostește treptat.
Este al doilea plan al romanului, care poate fi privit pentru multe pagini ca fiind o frumoasă poveste de dragoste, adulterină, ce-i drept!, între un funcționar britanic și o superbă însoțitoare belgiancă, prin care el redescoperă dragostea (deși putem spune că aceasta este adevărata, prima, iubire), chiar dacă inițial platonică, chiar dacă îi ascunde faptul că este căsătorit. Din păcate, fericirea rareori durează prea mult:
”Se dădură împreună cu Anneke și prietena ei, Clara, în toate montagnes russes, chiar și în cel mai înalt. Urcară într-o roată uriașă și se învârtiră foarte repede în cercuri cu niște nave spațiale miniaturale. Conduseră ca apucații mașinuțele de pe pistă, ciocnindu-se intenționat unii de alții și chicotind nebunește, ca niște puști de paisprezece ani. Thomas nu trăise niciodată o asemenea beție a simțurilor. Se scutură de anii lui și curând uită totul: pavilionul britanic, pubul Britannia, biroul din Baker Street, casa din Tooting, Sylvia, mama lui, micuța Gill… Fascinat de compania celor două fete și cu capul învârtindu-i-se de la adrenalină după toate cursele acelea, simțea că intrase în mod miraculos într-un fel de prezent etern, în care nimic din ce făcea nu trebuia să aibă consecințe sau să ia sfârșit.” (pag. 116-117)
Al treilea plan al romanului vine în strânsă legătură cu primul și Jonathan Coe și-a explorat aici mare parte din umorul său: ne aflăm, pe de o parte, în fața unei cărți care critică spiritul consumerist și comercial al zilelor noastre sau al trecutului apropiat (în conferință, scriitorul a marșat pe ideea criticii Brexit înainte ca acesta să se întâmple și să fie votat), iar pe de altă parte, o carte ce critică romanele cu spioni, filmele cu James Bond, toate acestea fiind făcute cu ironie și mult sarcasm. Lumea aceasta dinamică, plină de spioni și de femei frumoase, este ridiculizată la fiecare pas, spionii, britanici sau sovietici, sunt personaje grotești, care-și dau cu stângul în dreptul, care pierd urmele celor pe care îi urmăresc, pentru ca aceștia, la rândul lor, să cadă în plasa primilor, fără nicio speranță. Întreg romanul, mai ales la nivel de limbaj și acțiune, mi se pare o persiflare perfectă a romanelor și filmelor de tip James Bond, dezvăluindu-ne că viața nu este așa cum o trăiește eroul britanic:
”Thomas stătea lângă masa din lemn întunecat de stejar din sufrageria de acasă și privea în grădină, ținând în mână o ceașcă de cafea dulce, cu lapte. I se părea ireal că era iarăși acasă. Amintirea ultimelor zile era atât de vie, încât dădea normalității urbane din rezidențiabilul Tooting aparența unei reverii. Noaptea de beție de la baletul Balșoi, călătoria la țară cu ochii legați, în mașina lui Wilkins, revelațiile incredibile oferite de domnul Radford și domnul Wayne, seara cu Anneke de la restaurantul Praha și cea petrecută în Aula Mare, cu Emily – cum era posibil ca aceste aventuri stranii să existe în același univers cu stratul lui cochet de legume, adăpostul antiaerian dezafectat și iazul cu carași aurii spectaculos de lipsit de gust, de-acum decorat (grație domnului Sparks) cu o statuie din ceva ce imita bronzul, reprezentând un îngeraș supraponderal care vărsa apă dintr-o urnă?” (pag. 194)
Un roman delicios, cum spuneam, iar Jonathan Coe ajunge undeva sus pe lista mea de autori care trebuie citiți în întregime.
