Am vorbit cu Matteo Strukul în cadrul FILIT Iași 2022 și mi-a spus, printre altele, că este foarte nemulțumit de felul în care sunt percepute romanele istorice în rândul cititorilor profesioniști, mai ales în rândul criticilor literari. Romanele istorice, multe dintre ele cu un succes important de public, sunt percepute de mulți drept cărți comerciale și sunt puse la un colț față de cărțile considerate „de artă” sau de beletristică obișnuită. Ei bine, „ca să scrii roman istoric, trebuie să cercetezi foarte mult și, de foarte multe ori, literații, cei care fac literatură angajată, nu trebuie să studieze prea mult. Și unii ne spun nouă că facem literatură comercială!”
Nu pot spune decât că sunt de acord cu Matteo Strukul, mai ales după ce i-am citit cele trei cărți apărute în traducere românească la Editura Humanitas Fiction și după ce am citit multe romane istorice excelente, inclusiv în literatura română contemporană (precum cele semnate de Simona Antonescu, printre alții). Iată câteva argumente și considerente despre cele trei cărți marca Matteo Strukul, care exced literaturii comerciale măcar prin cercetarea atentă și exhaustivă în arhive asupra subiectelor alese:
„Giacomo Casanova. Sonata inimilor frânte”, de Matteo Strukul
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2019
Traducere din italiană și note de Gabriela Lungu
„Aventurier, seducător, spadasin și cabalist, bărbatul acela se simțea ca peștele în apă printre provocări și dueluri, vicii și înșelătorii. Numele său era sinonim cu necazul și, dacă-ți încrucișai prea mult privirea cu el, acest lucru putea să-ți fie fatal.” (pag. 13)
Și, dincolo de trăsăturile menționate mai sus, există faima sa de bărbat fatal și de fustangiu. Dar cam atât, cel puțin în conștiința românilor, pentru care Casanova rămâne un fustangiu celebru, care a cucerit sute sau mii de femei, precum Don Juan, fără să cunoască nimic mai mult, nici măcar dacă era roman, florentin sau venețian. Iar dacă italienii știu unde și în ce context să-l situeze pe Casanova, e bine că există un volum de ficțiune istorice care să ne ajute și pe noi să-i acordăm spațiu, un timp ale lui, ba chiar și motive pentru „ceea ce a făcut”.
Astfel, volumul lui Matteo Strukul are în centru una dintre cele mai înfloritoare perioade ale acestui personaj istoric, cea în care Casanova avea în jur de 30 de ani, era în plenitudinea forțelor fizice, intelectuale și sexuale și a fost arestat și trimis în închisoare pentru acuzații de desfrâu și erezie în mult-iubita lui Veneție.
„Sonata inimilor frânte” este un roman de aventură, un roman destul de clasic de capă și spadă, având în centru o poveste de iubire incitantă și bine documentată. Desigur, nici autorul și nici cititorii nu vor considera că volumul este o carte de istorie și de biografie pură, ci una de ficțiune, însă meritul scriitorului italian este că reușește să construiască aproape perfect ambianța, atmosfera, ba chiar și trăsăturile personajului principal și ale epocii. Iubirea care l-a măcinat, fictivă sau nu, a determinat toate istoria sa ulterioară. Casanova a murit mulți ani mai târziu, la 73 de ani, dar ceea ce i s-a întâmplat în Veneția la 30-31 de ani (dragoste, spionaj, arestare, evadare) i-a influențat major întreaga viață de după acest moment, ba chiar i-a impus celebritatea în ochii contemporanilor și ai descendenților săi.
„Michelangelo Ereticul”, de Matteo Strukul
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2021
Traducere din italiană și note de Gabriela Lungu
În romanul lui Matteo Strukul, Michelangelo coboară de pe un piedestal pe care l-am urcat ca artist, fără să-i cunoaștem viața, trăirile și sentimentele, pentru a deveni un om simplu, oferindu-ne o dovadă în plus că orice geniu (în orice domeniu) este un om ca oricare altul, plin de mici fericiri, suferințe, de tulburări și de complexitate. Într-o perioadă în care Roma și întreaga lume creștină sunt cumva devastate de apariția protestantismului, Michelangelo trece printr-o transformare care poate fi considerată până și eretică, pentru că vrea ca Dumnezeu și mai ales servitorii săi (adică Biserica în ansamblu) să fie mai aproape de oameni și să înțeleagă și argumentele celor care vor o altfel de Biserică.
„În clipa aceea, reacția naturală, imediată, a fost aceea de a simți o ură și mai puternică pentru acea Biserică înfricoșătoare, falsă, alunecoasă, a cărei grijă era să-și controleze propriii fii, cu singurul scop de a-i pedepsi, supunându-i, în loc să privească în interiorul ei și să încerce să-și înțeleagă, cel puțin o dată, contradicțiile și ruina care-i amenințau tot mai mult temelia.” (pag. 93)
Michelangelo o face prin alegerile și prin oamenii pe care îi respectă și pe care îi iubește, dar mai ales prin opera sa, care capătă o altă imagine, care sugerează o altă atitudine despre înțelegerea lumii:
„Crezuse că se poate apropia de Dumnezeu modelând marmura, sculptând cele mai frumoase forme, folosind forme și culori ca și cum ar fi fost un cântec al naturii, dar speranța aceea se făcuse țăndări. Cedase atracției banilor și, mai rău încă, faimei. Cât se complăcuse în faptul că fusese dat ca exemplu de campion absolut în artă? Era corupt. O știa prea bine. Și, deși încercase să se convingă de contrariul, în adâncul sufletului era conștient de cât de mult își hrănise nemăsurata ambiție.” (pag. 10)
Chiar dacă este „doar” un roman istoric, „Michelangelo ereticul” este una dintre cărțile importante prin care putem înțelege mai bine spiritul și creația celebrului artist italian. Și, cum spune Dan aici, ‘Michelangelo ereticul’ este o carte care îi va face fericiți pe amatorii de romane istorice, pe iubitorii de artă și pe cei fascinați de perioada Renașterii cu marii săi artiști.
„Dante. Enigma”, de Matteo Strukul
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2022
Traducere din italiană și note de Gabriela Lungu
E complicat să dezvălui și să elucidezi engimele unui bărbat din (tocmai) secolul al XIII-lea, chiar dacă el este o personalitate culturală care a influențat decisiv literatura lumii și al cărui nume a dăinuit peste secole! Mai ales când sursele documentare despre viața de zi cu zi ale lui Dante sunt mult mai sărace în comparație cu, să zicem, cele despre Michelangelor și Casanova (ultimul a lăsat o autobiografie de mii de pagini!)
„Dacă vi se pare că iubirea mă face să sufăr, obosindu-mă și rănindu-mă, ei bine, trebuie să vă contrazic de îndată. Duido, bunul meu Guido, nu sufăr din cauza iubirii, ci pentru Florența, care îmi apare acum ca o pâlnie infernală, plină de oameni blestemați, o parodie a orașului care era cândva, sfâșiat mai mult ca oricând de grupări politice și aflat pe marginea unei apocalipse care înaintează și care în curând ne va acoperi pe toți ca valurile furtunoase ale mării dincolo de Coloanele lui Hercule.” (pag. 36)
Matteo Strukul încearcă să ofere un roman istoric al cărui prim obiectiv este să ne facă să descoperim felul în care s-au conturat ideile care au condus la nașterea Divinei Comedii. Momentul ales este undeva între 1288-1290, pe când Dante avea aproape 25 de ani, era căsătorit cu Gemma, dar îndrăgostit de Beatrice, și a participat la lupta dintre guelfi și ghibellini, în care a fost în prima linie, unde a avut parte de cele mai teribile experiențe militare și umane. De aici și Divina Comedie, de aici și Infernul pe care l-a imaginat și care s-a născut treptat în el, în chiar mijlocul unor crize epileptice (sau poate că nu erau epileptice?).
”Oare aceasta era obligația de a se fi căsătorit: să trebuiască să aibă o meserie, să-și câștige existența cu o muncă fizică? El nu era făcut pentru asta, nu putea suporta regulile, voia să-și găsească echilibrul în cercurile minunii și ale pasiunilor, voia să cunoască frumusețea absolută, să zboare deasupra unor locuri necunoscute și să fure sufletul unor femei minunate și de neajuns!
El voia să se simtă viu! De neînvins!” (pag. 55)
Este un Dante pe care nu-l cunoșteam, dar Strukul pune aici accentul pe diferendele militare și politice și îl pierde în multe scene din vedere pe cel care trebuia să fie adevăratul protagonist. Am putea spune chiar că este un roman anti-război, despre care naratorul spune că „nu exista în el nimic nobil sau onorabil”. Și chiar dacă este un roman care își dorește să preamărească virtuțile literaturii, „acum înțelegea că nu există poezie fără sânge și fără a fi conștient de existența morții”. În același timp, războiul este cel care l-a făcut pe Dante să se dăruiască total și definitiv literaturii:
”Voia să scrie o culegere de versuri sau, mai bine, o operă mai ambițioasă, în stare să celebreze iubirea și femeia pe care o venera încă de când o cunoscusse. Avea intenția să alterneze proză cu versuri. Astfel încât să rezulte, pe lângă stil, o compoziție unică și coerentă ca temă și conținut.” (pag. 139)
După ce am scris despre aceste trei romane, mă întreb: Mai este nevoie să dovedesc valoarea romanului istoric construit pe zeci și sute de ore petrecute în arhive?
