”Românce văzute de străini”, de Vasile Panopol
Editura Corint, Colecția Istorie cu blazon, București, 2016
Ediția a II-a, revizuită, prefață de Mihai Dim. Sturdza
Moto: ”Femeile au talia elegantă, ochii mari, sprâncene lungi, sânul bine dezvoltat, mâinile grăsulii, pielea albă, tenul palid, părul negru, au mai multă langoare decât veselie; mai multă cochetărie decât amor și acesta de obicei nu este decât un dulce laisser-aller, care nu se ridică niciodată până la violență, precum nu se pogoară până la obscenitate, după cum s-a spus adeseori pe nedrept.” (Stanislas Bellanger, pag. 103)
În 1943, Vasile Panopol publică la Editura Cartea Românească acest volum, în care preia din cele mai importante documente și memorii ale străinilor care au trecut prin țările române (Moldova și Țara Românească) informațiile referitoare la românce. Desigur, de cele mai multe ori, sursele sunt la mâna a doua, dar Vasile Panopol citează, folosește ghilimelele, iar locul citării este de cele mai multe ori credibil (cum ar fi Nicolae Iorga). După multe decenii, apare acum ediția a doua, în frumoasa Colecție Istorie cu blazon a Editurii Corint.
Scrierile cercetate și aduse în fața noastră acoperă o mare perioadă de timp (prima datează în urma unei călătorii din anul 1575, ultimele de la finalul secolului al XIX-lea), dar nu sunt atât de întinse precum pare perioada în care au fost scrise, dovadă a faptului că, în primul rând, puțini străini cu adevărat importanți și care să scrie mărturii au călătorit prin Țările Române, iar în al doilea rând, dintre aceștia, doar o mică parte s-au decis să spună câteva lucruri și despre femei, iar operele lor au avut o circulație mică în Occident.
Nu este o carte numai despre femei, ci, din cele citite, vom descoperi că întreaga societate românească a evoluat de-a lungul secolelor, că la început străinii ne privesc doar ca o curiozitate, cu multe tradiții și obiceiuri obișnuite, cu o birocrație consacrată cultului grecesc, provenind poate de la fanarioți, urmând ca apoi să împrumutăm cât mai multe din Occident, conducerea devenind spre final filo-franceză, atât în administrație, cultură, cât și în preluarea obiceiurilor vestimentare sau societare. Femeile o ilustrează cel mai mult, Panopol preluând din scrierile acestora orice mic amănunt care le descria, fie că vorbim de educația sau îmbrăcămintea acestora, cât și de rolul lor în politică sau administrație.
Nu sunt lăsate la o parte nici moravurile româncelor și poate aici vom descoperi că lumea a fost mereu aplecată spre oarece chestiuni imorale, indecența sau lipsa de pudoare nu sunt invenții ale modernității. Astfel, Raicevich, fost secretar al lui Alexandru Ipsilanti în 1780, scrie despre țărăncile românce: ”Mamele au foarte mare grijă de cinstea fetelor lor și s-ar considera dezonorate dacă cumva ginerii, negăsindu-le virgine, le-ar goni, trimițându-le îndărăt acasă, și nu lipsesc a arăta după prima noapte a nunții semnele virginității fetelor lor.” (pag. 25-26) Mai departe, făcând referire și la această latură a româncelor, puternic aplecată spre dragoste (mai ales fizică, desigur), J.-L. Carra, fost preceptor al copiilor domnitorului Moldovei, Grigore Alexandru Ghica în 1776, scrie: ”Femeile moldovene și române sunt în general destul de frumoase, ele au pielea albă, însă pielița cam palidă. Printre ele se găsesc prea puține blonde, dar o mare mulțime de brune deschise, cu ochiul negru și strălucitor. Sexul frumos al acestor părți are prea multă plecare la amor.” (pag. 28)
Un alt aspect asupra căruia se pune accentul, desigur involuntar de vreme ce călătorii nu au știut unul de altul și au relatat, de principiu, doar ceea ce au văzut, este educația femeii din Țările Române. Unii exagerează, alții spun ceea ce constată prin propriile mijloace, dar se întrevede, ca și în alte domenii, o evoluție și în educație. Femeile sunt, la început, total subjugate de personalitatea bărbatului, iar aceștia îi vede locul doar în gospodărie. Odată cu evoluția societății și implicit a gândirii aristocratice, bărbații încep să meargă la studii și să fie influențați de străinătate, iar această schimbare trece și spre femei, care încep să fie din ce în ce mai educate. Lumea descrisă de Carra (1776) și de Recordon (secretarul lui Ioan-Vodă Caragea între 1812-1818) dispare rapid, femeile sunt cele care întrețin oaspeții și animă saloanele epocii:
”Nu crez ca vreo femeie, chiar și principesele domnitoare, să știe a ceti și a scrie astăzi în Moldova și în Țara Românească; grecii pretind că femeile nu trebuie să știe nimic decât ceea ce bărbații vor să le învețe.” Este drept, cultura nu prea era răspândită la acea epocă în Țările Românești, dar ca să pretindem că nicio româncă, chiar și nevastă de domnitor, nu știa să scrie, nici să citească, este o afirmație cu totul inexactă. (Carra, pag. 32)
”El crede că ”bărbații tineri, din cauza educației lor, disprețuiesc femeile și câteodată le tratează ca pe niște roabe”, fără însă a le ține închise ca turcii, ele se bucură în oarecare privințe ”de o libertate tot atât de mare ca a femeilor franceze, dar înțeleg să vorbesc de supunerea cerută de către soții lor.” (Recordon, pag. 92)
Cartea conține o mulțime de lucruri interesante, este și meritul autorului, Vasile Panopol, care nu se mărginește în a prelua citate din cărțile străinilor, ci este un specialist în încrengătura de boieri, dregători, fanarioți și domniile acestora, astfel că încearcă să deslușească și să lămurească spusele străinilor, acolo unde poate, sau, dimpotrivă, îi critică fățiș pe aceștia atunci când el consideră că exagerează.
Nu pot spune că volumul ”Românce văzute de străini” m-a entuziasmat, tocmai pentru că lucrarea este destul de aridă, fiind lipsită de spectaculozitate, poate și din cauza patinei timpului. Este, în mod clar, un volum care va interesa mai mult istoricii sau pe cei care doresc să studieze o anumită perioadă a istoriei românilor. Desigur, cititorul nespecialist a căutat sau caută, așa cum ați văzut mai sus, amănuntele picante, chestiunile neobișnuite, lucrurile care stârnesc interesul, rămânând pentru istoric și pentru antropolog sarcina să cerceteze atent evoluția societății românești prin prisma spuselor strănilor despre românce.
