Roger Federer. În căutarea perfecțiunii, de René Stauffer

„Roger Federer. În căutarea perfecțiunii”, de René Stauffer

Editura Publica, Colecţia ”Victoria Books”, Bucureşti, 2014
Traducere din germană de Irina Cristescu

Pentru mine, e simplu: jucătorul meu preferat este Roger Federer. Dacă pe vremuri țineam cu Andre Agassi, odată cu dispariția acestuia din circuit (și după câteva meciuri extrem de tari cu jucătorul elvețian), atenția mea s-a comutat asupra lui Federer, chiar și acum, când mulți îl consideră terminat, uitând că a rămas încă în top 4 și că, nu mai devreme de săptămâna trecută, a câștigat un nou turneu, unul dintre preferatele sale, pe iarbă, la Halle. Sunt atâtea motive pentru care un fan al tenisului îl iubește pe Federer, încât nu sunt eu în măsură să vi le înșirui pe toate, îmi este suficient unul: a fost și este mereu în căutarea perfecțiunii.

Apariția unei cărți cu acest nume – Roger Federer. În căutarea perfecțiunii – nu putea decât să mă incite mai mult, să caut amănuntele necunoscute din viața și cariera lui Fed și să îmi reamintesc momentele plăcute, de pe vremea când urmăream tenisul cu intermitențe și mult mai rar decât acum. René Stauffer este, după cum ne spune coperta a doua a cărții, unul dintre cei mai apreciați jurnaliști sportivi din circuitul ATP, un elvețian ce l-a urmărit pe Federer încă de pe vremea când era un junior promițător, scriind primele articole despre viitorul superstar. Cartea sa este destul de tehnică, pentru că viața lui Federer nu a fost una pusă pe tapet, așa cum o fac mulți alți sportivi. El a dorit mereu să fie discret în privința vieții personale, astfel încât o carte despre el este esențial sportivă, și nu intimă.

Întâlnirea cu un tânăr jucător de cincisprezece ani este prezentată în chiar în primele pagini ale cărții. Interesant este că, dacă într-adevăr această întâlnire și mini-interviul ce a avut loc după au avut loc, Federer avea o idee clară despre ceea ce își dorește de la viață și de la cariera pe care dorea să o urmeze: calea spre perfecțiune. Lucru care i-a și ieșit până la urmă, deși trebuie să recunoaștem că multe persoane își propun aceleași idealuri și numai unii, prea puțini, reușesc:

”Știu că nu am voie să mormăi și să urlu când îmi vine cheful. Îmi face rău, pentru că din cauza asta joc prost”, a recunoscut. ”Pur și simplu nu îmi pot ierta nicio greșeală, chiar dacă este normal să mai și greșești.” Apoi s-a uitat în zare, zicând parcă doar pentru sine: ”De fapt ar trebui să se poată să joci perfect!” Să joace perfect: asta era forța care îl mâna în viață. Nu dorea neapărat să își învingă adversarii și să câștige trofee – chiar dacă, după cum a și recunoscut de altfel, îi plăcea ideea că ar putea deveni bogat și celebru.”

Treptat, în timp, vin victoriile. De la primele turnee la care a participat până la primele turnee pe care le-a câștigat (Milano 2001 este primul dintre acestea). De la primele succese cu adevărat mari (Wimbledon 2003) până la marile recorduri, din care unele poate nu vor fi niciodată întrecute de nimeni sau foarte, foarte greu (cum ar fi cele 302 săptămâni în care s-a aflat pe primul loc al clasamentului ATP (la distanță mică de Sampras, cu 286 de săptămâni, dar la mare distanță de Nadal, de exemplu, care petrecuse 102 săptămâni până în iulie 2013, când a fost publicată această ediție a cărții). Federer nu a fost astfel numai în căutarea perfecțiunii, ci și a recordurilor, trecând printr-o viață de tenismen ca nimeni altul și care, din fericire, nu s-a încheiat.

De altfel, unul dintre scopurile nedeclarate ale acestei cărți este tocmai reliefarea acestor recorduri, a meciurilor pe care le-a jucat Roger, a celor mai importanți ai adversari ai săi, atât de la începuturile carierei (perioada 2001-2006), cât și la apogeul acesteia și chiar aparenta decădere de azi, cu un accent important pe Nadal, ”inamicul public numărul 1”. Meciuri, tehnică, scoruri, recorduri. De altfel, cartea se completează, spre final, cu multe date statistice, cea mai importantă pondore reprezentând-o rezultatele lui Roger Federer (absolut toate rezultatele!), de la prima apariție într-un turneu ATP, în 1998, la Gstaad și până la Roland Garros-ul din 2013. Multe statistici, care conțin și multe emoții, nespuse. Iată poate cel mai important moment al lui Federer, câștigarea primului Grand Șlem, la Wimbledon 2003:

”Federer, aflat în drum spre fileu, cade în genunchi, ridică brațele, privește scurt spre cer, apoi către Peter Lundgren, Mirka Vavrinec și Pavel Kovac. Toți trei sar în sus de bucurie și se îmbrățișează. Federer mulțumește adversarului și arbitrilor, salută publicul, își acoperă fața cu mâna stângă în timp ce se așază pe scaun, după care dă frâu liber lacrimilor. Plânge cu sughițuri când este felicitat și îmbrățișat de arbitrul Alan Mills. Își îndreaptă din nou privirea către cer, se ridică, mai face o dată cu mâna spectatorilor, care îl aplaudă ridicați în picioare. Se așază apoi din nou și începe din nou să lăcrimeze.”

Pentru mine, este o bucurie fără seamăn că sunt contemporan cu un astfel de sportiv. Trecând peste micile discuții de pe Internet, Roger Federer este un exemplu de profesionalism și de bunătate, de fair play și de sportivitate absolută. Un om care și-a dat deoparte viața personală, punându-se în slujba sportului și a promovării sale. Chiar dacă într-o astfel de viață contează și banii (și rămâne fără echivoc faptul că Federer este unul dintre cei mai bine plătiți sportivi din lume, mai ales din contracte de publicitate), el nu a înșelat nicio clipă tenisul. Și faptul că este în top și acum, la aproape 33 de ani, este o dovadă în acest sens.

La final, îi dau cuvântul autorului cărții, René Stauffer, care scrie în capitolele de final, că Roger Federer este ”jucătorul precum un cameleon”: ”Campionul la tenis Federer este ca un joc de puzzle cu multe piese. Au trebuit să treacă însă mulți ani pentru ca toate piesele să se potrivească și, de aceea, cariera sa pare astăzi și mai impresionantă. Toate lucrurile sunt la locul lor, ele se împletesc pentru a întregi imaginea formidabilă cunoscută: talentul, forma fizică, puterea mentală, încrederea în sine, puterea de concentrare, spiritul de luptă, priceperea tactică, profesionalismul, ambiția, mândria… sau, pentru a-l cita pe Andy Roddick, care se întreba resemnat, după ce fusese înfrânt de Roger: ”Cum poți să bați un jucător care nu are niciun punct slab?”

Puteți cumpăra cartea: Editura Publica.