”Retorică adecă învățătura și întocmirea frumoasei cuvîntări”, de Ioan Piuariu Molnar
Editura Dacia, ediție critică de Aurel Sasu, Cluj-Napoca, 1976, 176 p.
Prima (și deocamată singura) ediție integrală după ediția din 1798, tipărită la Buda, în alfabet chirilic, este însoțită de un studiu critic al lui Aurel Sasu, cel care îngrijește ediția, al cărui titlu spune totul despre valoarea acestei cărți: „Primul tratat de teorie literară tipărit în limba română”. Expresie a Școlii Ardelene, Retorica lui Piuariu Molnar arată o bună cunoaștere a surselor clasice; autor care i-a citit pe Aristotel („peripatetul filosofului”), Cicero sau Quintilian, un autor care a consultat alte cărți de retorică, pentru a construi un limbaj de specialitate în limba română, acesta fiind unul dintre meritele conceptuale deosebite ale volumului.
„Acum întîi izvodită pe limba românească, împodobită și întemeiată cu pildele vechilor filosofi și dascăli bisericești”, după cum se precizează în subtitlu, volumul este împărțit în patru cărți: prima începe cu întrebarea fundamentală „pentru cum s-au găsit ritorica?”, a doua carte tratează „pentru buna orânduială” (topica), cartea a treia se ocupă „pentru tîlcuire, care să zice erminie”, iar a patra este „pentru shimele cugetelor și ale zicerilor” (figuri sau relații dintre cuvinte). Cartea se încheie cu o concluzie în patru timpi: „pentru ținerea aminte și închipuirea vorbei”, iar ediția este completată cu un glosar al termenilor de retorică și cu un util indice de nume.
Ceea ce atrage atenția este vocabularul lui Molnar; uneori este inteligibil, iar contribuția sa la modernizarea conceptuală este evidentă; alteori, ajunge în zone obscure, cu termeni periferici – mărturie a efortului de adaptare. Iată, de exemplu, o definiție a dilemei, din capitolul „Pentru dilemă” (a se citi: „Despre dilemă”), din partea a II-a, Pentru buna orînduială: „Dilema are doao părți, însă cu acest fel de meșteșug tocmite, prin care cu amîndoao strînge ritorul pre împotrivnici, cît oricare din doaa părți va primi, să vinovățește”. Conștient de întreprinderea sa, autorul oferă chiar din titluri echivalențe, precum în următorul exemplu: „Pentru stările împrejur sau întîmplări, care să zic elinește peristasis, latinește țircumstanții”.
Dînd întotdeauna, ca un bun vlădică, exemple din imaginarul religios (fără a-l neglija totalmente pe cel clasic), Ioan Piuariu-Molnar are o discursivitate ce poate să atragă și nespecialistul, de pildă cînd dă o defniiție precum cea de mai jos, a metaforei:
„Metafora mută cuvîntul din însemnare sa la alta osebită, ca să însemnezealt lucru, care alt nume și numai pentru ceva asemănare, care este între amîndoao lucrurile acelea, să zice unul de altul și aceasta o face nu de vreo trebuință, după cum făca odinioară, ci pentru podoaba și răsfățarea cuvîntului și ca cum amzice: Ignatie cel purtător de Dumnezeu, cum au intrat în priveliște, îndată au înfrînat numai cu sfînta și sobornica vedere a mînia și turbarea hiarălor celor preasălbatece și s-au arătat mult mai vrednic de mirare decît Orfeu, fiindcă le-au îmblînzit și fără alăută. (…) Aici metafora este aceasta, au înfrînat, pentru că, fiind însușire a cailor, să mută la lei, care sunt hiară neînfrînate”.
