„Repetiție pentru o lume mai bună”, de Mihai Radu
Editura Polirom, Colecția Ego.Proză, Iași, 2022
Destinul copiilor este indisolubil legat de cel al părinților. Unii scapă din ciclul traumelor transmise ereditar, alții le preiau și învață să trăiască cu ele. O a treia categorie ia la mișto viața și începe să perceapă bagajul moștenit ca pe un soi de karma. Nu se pot desprinde de placenta fantomatică, dar încearcă din răsputeri să iasă la liman, depășindu-și (sau nu) propria condiție. Exact ca personajul central din romanul „Repetiție pentru o lume mai bună” de Mihai Radu, scriitor și jurnalist la Cațavencii.
Paul este un bărbat care trece prin criza existențială dintre maturitate și primele semne ale îmbătrânirii. Este legat de trecut, dar nu are o ancoră a stabilității. Este un veritabil nomad prin viață. Are o fostă soție, Mădălina, care i-a mâncat aproape toți creierii, o fiică, Lavinia, mai mereu plecată și un tată solitar, pe care-l ține închis la azilul „Conacul Speranței”. Dacă femeile din viața sa i-au semnat de mult timp bilet de adio, tatăl pare să planeze ca o umbră, amintindu-i de vremuri pe care le considera încheiate.
Viața îi joacă o festă. Acesta își primește tatăl în îngrijire. E o pedeapsă? E o garanție a mântuirii sale? Or poate e un motiv în plus să-și rememoreze destinul? Dacă mă întrebați pe mine, atunci e câte puțin din fiecare. Paul nu are reproșuri față de tatăl taciturn, veșnic absent emoțional, rece și distant. Nu are decât o singură amintire caldă, cea în care împart un porc tăiat pe jumătate pe post de scaun.
Cu mama lucrurile stau și mai trist. O femeie care și-a luat bătaie „ca la securitate”, care în încercarea de a-și îndeplini consecvent rolul matern pune bărbatul deasupra copiilor. De la sine înțeles că asta naște o altă fisură între relațiile copii – părinții.
„Repetiție pentru o lume mai bună” este un roman consecvent, care dezvăluie trauma în formele sale cele uzuale. Avem pe de o parte trauma îmbătrânirii, iar pe de alta cea a nevoii de încheiere a socotelilor, deși Paul nu vrea neapărat să pună punctele pe i. De facto, nici nu prea mai are cu cine. Tatăl devenit legumă păstrează tăcerea, iar lui nu-i rămâne altceva decât să mediteze asupra propriului sine:
„De fapt, să fim sinceri, puțini sunt pe acest pământ oameni de peste 45 sau 50 de ani cărora le poți privi admirativ corpurile goale. Se întâmplă cândva, la anumite vârste, când imaginea corpului nu mai amintește de viață, ci începe să prevestească ceva.”
Sau asupra bolii ca stare a lucrurilor:
„E ceva eliberator în orice boală. E ceva eliberator în abandon. Mai ales atunci când nu crezi în frică.”
Poate că cineva nu va fi de acord cu mine, dar eu am găsit această carte extrem de dureroasă prin realitatea sa:
„Copil fiind, am crezut în oameni mari. În magia, eroismul și lumea oamenilor mari.”
Experiența acestei cărți nu este despre construcții narative, ci despre condiția umană prin spectrul durerilor nerostite. Este multă tăcere între personajele acestei cărți. Tăceri legate de iubire, tăceri legate de trădare, tăceri legate de furie. Acele pauze pe care personajele le fac în dialoguri trecute și prezente sunt croite după calapodul lui Paul. El poartă ranchiuna, atașamentul, ura sau frustrarea ca pe un bagaj pe care nu are cum să-l uite într-o gară.
„Repetiție pentru o lume mai bună” este un roman de citit într-o seară, dar al cărui post gust mi se asociază cu un vin maturat. Este tare, este structurat, este memorabil – formula perfectă a unei cărți despre care să le spui prietenilor sau părinților, iubiților sau neiubiților.
