”Recits de Kolima”, de Varlam Chalamov
La Decouverte/Fayard, Paris, 1986
Partea întâi aici.
Anatomia suferinţei-marca Kolîma
Monumentala carte „Povestiri din Kolîma” reuneşte aleatoriu (ele nu sunt ordonate cronologic) 115 povestiri şi este un dicţionar complet al experienţei concentraţionare din Gulag, din cel mai de jos cerc al lui, iadul alb, Kolîma, o radiografie foarte fină a vieţii şi morţii în cea mai dură regiune, cea mai fină expunere a Gulagului, întrecând-o până şi pe cele descrise de Soljeniţîn chiar dacă Şalamov nu a beneficiat de renumele şi gloria lui Soljeniţîn. Valorea scrierilor lui pare a o depăşi pe cea a laureatului Premiului Nobel pentru Literatură, căci pe Şalamov nu l-au interesat floricele stilistice, pare a fi mai mult un chirurg care operează un organsim (încă) viu. Ceea ce este paradoxal: chirurgul îşi operează propriul corp. Şalamov povesteste, depune marturie, caută, scormoneşte şi nu oboseşte să nareze nenumărate istorii, chipuri, meditaţii toate legate de ideea de suferinţă dusă pe cele mai înalte culmi, întorcând-o pe toate feţele, decorticând-o. „Unul din sentimentele pe care le simţi cel mai puternic în lagăr este acela al umilinţei fără limite, totuşi cu o consolare: găseşti întotdeauna pe altcineva care o duce şi mai rău. Această consolare poate să fie salvatoare şi poate că în asta constă şi secretul fundamental al omului. Acest sentiment este salvator şi duce la acceptarea chiar şi a inacceptabilului”[1]
O filosofie a Gulagului, laitmotivul operei sale:
„Să ajungi într-un lagăr este groaznic şi niciun om nu ar trebui să cunoască această experienţă. Viaţa în lagăr este total negativă în fiecare moment. Omul nu face altceva decât să devină şi mai rău. Nici nu ar putea să fie altcumva. În lagăr sunt multe lucruri pe care un om nu ar trebui să le vadă niciodată. Dar îngrozitor nu este să cunoşti cel mai scăzut nivel al vieţii. Cel mai oribil este atunci când omul începe să simtă că aceste fundături sunt propria lui viaţa şi pentru totdeauna- când ajunge să împrumute de la experienţa sa din lagăr până şi reperele morale, când morala bandiţilor se aplică propriei sale vieţi”[2]
Puţin mai departe, acelaşi pesimism crunt căci povestirile lui Şalamov pot fi încadrate şi în categoria tratelor despre bestialitate umană. „Lagărul a reprezentat o mare încercare a forţelor morale ale omului, a moralei normale iar 99% dintre oameni au căzut la această probă. Cei care au trecut-o mureau la fel de bine alături de cei care nu o făcuseră, forţându-se să fie mai buni.” În lagăre exista şi o regulă de aur care era respectată de administraţia şi organele de securitate: acea de a nu trimite condamnaţii în locuri unde deja munciseră pentru că, de obicei, deţinuţii cărora li se prelungisera pedepsele fuseseră turanţi de alţi deţinuţi care colaborau cu autorităţile. Şalamov descoperă şi „O trăsătură caracteristică rusească îngrozitoare, această servilitate umilitoare, această veneraţie faţă de toţi şefii din lagăr.”Kolîma a fost populată cu nenumărate valuri de deţinuţi[3] iar naivii comunişti străini au murit la fel de bine şi poate mult mai uşor decât cetăţenii sovietici pentru că pentru ei abisul era mult mai adânc. Şalamov îşi aduce aminte de un astfel de caz.
“Mort şi Derfel. Era un comunist francez care cunoscuse de asemenea şi carierele din Cayenne. În afara frigului şi a foamei, suferea şi de torturi morale: nu voia să înţeleagă cum putuse să sfârşească aici, într-o ocnă sovietică, el, membru al Komintern. Oroarea lui ar fi fost mai mică dacă ar fi vrut să vadă că nu era singurul. Erau mulţi ca el, cu care sosise, care trăiau şi mureau.(…) Într-o zi, şeful de echipă l-a lovit: i-a dat pur şi simplu un pumn pentru a-l pune la locul lui însă Derfel a căzut şi nu s-a mai ridicat. A fost unul dintre primii care au murit, dintre cei mai norocoşi. La Moscova muncise ca redactor la Agenţia Tass. Ştia foarte bine limba rusă. La Cayenne era groaznic, mi-a zis el într-o zi. Dar aici este teribil.>”[4]
Multe din povestirile lui Salamov au drept fundal dispensarul, spitalul sau şcoala de asistenţi medicali unde a fost şcolit pentru a oferi primul ajutor sau activitatea sanitară, un mediu foarte proprice întâlnirii unui mare număr de oameni, fiecare cu povestea şi destinul său unic (însă cu un numitor comun: foamea) căci idealul tuturor deţinuţilor din lagărele din regiunea Kolîma nu era neapărat eliberarea (o himeră) ci să ajungă şi să rămână cât mai mult timp într-un spital. De aceea unii deţinuţi îşi provocau răni/amputari voluntare groaznice (subiectul povestirii „Omul de afaceri”). O relatare consistentă a şcolii de asistenţi medicali o oferă în povestirea „Cursurile” în care descrie detaliat atât atmosfera, colegii pe care i-a avut dar şi personalul medical care îi instruia pe deţinuţii selectati să înveţe pentru ca la rândul lor să ofere îngrijiri medicale grosiere în nenumăratele lagăre, răspândite în întreaga regiune a Kolîmei, de-a lungul celebrei şosele care mergea din Magadan, capitala „insulei” către nord, până la Oimiakone, şosea care era coloana vertebrală a Kolîmei. Construită, evident, de deţinuţi. „Omului nu-i place să-şi aducă aminte de momentele urâte. Această caracteristică a vieţii umane facilitează viaţa. Memoria se încăpăţânează să reţină doar momentele frumoase, momentele luminioase şi să uite perioadele întunecate şi grele. Într-un fel, este reacţia de autoapărare a organsimului”
Însă pentru Şalamov ca şi pentru toţi cei ales să devină asistenţi medicali aceasta a fost o nesperată şansă de a supravieţui căci regimul de detenţie şi cel alimentar erau cu totul altele decât în lagărele de exploatare a lemnului sau aurului care erau cele mai ucigătoare, după cum o enunţa Şalamov în nenumărate rânduri. La această şcoală improvizată autorul a rămas opt luni, timp în care a parcurs o programă care se studia, în mod normal, în doi ani de zile. Singura idee pe care o aveau cei ajunşi acolo, printr-un miracul: să rămână cât mai mult, să fie selectaţi la final şi să-şi ia examenele, ceea ce presupunea o mare problemă: deţinuţii nu mai aveau capacitatea intelectuală de a reveni la studiu. De a asimila informaţii noi.
„Am observat mai mult de o dată că detenţia, mai ales în Nord, şi arestarea păreau a opri evoluţia oamenilor: dezvoltarea lor spirituală, facultăţile lor intelectuale păreau a rămâne la nivelul atins în momentul arestării. Aceasta necrobioză[5] durează până la eliberare. Un om care petrece douăzeci de ani în puşcării sau lagăre nu acumulează nici o experienţă de viaţă normală: un şcolar rămâne un simplu şcolar şi un înţelept rămâne înţelept, fără să devină şi altceva”[6]Toţi isi dadeau seama că acela era biletul de salvare de aceea „eram cu toţi egali în faţa ştiinţei, a anatomiei. Nimeni nu încerca să înţeleagă. Toţi încercam să reţinem totul.”
O doctoriţă care-şi pierduse întreaga familie în Ucraina ocupată de germani îi oferă o Biblie însa „absenţa religiei în care mi-am petrecut toată viaţa mea conştientă nu a făcut din mine un creştin. Dar nu am văzut niciodată oameni mai demni decât credincioşii din lagăre. Disperarea punea stăpânire pe toate sufletele şi doar credincioşii îi rezistau”[7]Şalamaov sculptează pentru nemurire şi portretul luminos (printre puţinele) al unui medic întâlnit la această şcoală, Loskuţov, care fusese condamnat de trei ori consecutiv (o practică destul de frecventă în perioada lui Stalin) o dată la trei ani, ulterior, de două ori la zece ani, practic prelungindu-i-se detenţia până la începutul dezasamblării Gulagului, după moartea lui Stalin din 1953. A fost reabilitat complet în 1955 iar în momentul în care a fost eliberat, după două decenii petrecute salvând oameni şi, mai ales, deţinuţii din Kolîma, nu poseda decât o pereche de pantaloni, un set de lenjerie intimă şi o haină mai groasă. După terminarea cursurilor, proaspeţii asistenţi medicali au fost repartizaţi în diverse lagăre din taigaua Kolîmei. Şalamaov a plecat la drum cu un sac plin cu caietele în care-şi notase tainele medicinei, caiete care i-au fost făcute bucăţi de un urs siberian care i-a răvăşit mica lui infirmierie din padurea Kolîmei.
