„A șaptea funcție a limbajului”, de Laurent Binet
Editura Vellant, Colecția EndorFiction, București, 2021
Traducere de Alexandru Matei
Cititorilor care se încumetă să înceapă lectura unuia dintre cele patru romane publicate până acum de scriitorul francez Laurent Binet le este garantată o aventură intelectuală rafinată și complexă împreună cu o narațiune care combină umorul cu aventura. Un fel de Mark Twain amestecat cu Dan Brown, însă mult mai îndrăzneț, ca să nu zic obraznic. Sau Umberto Eco amestecat cu puțin horror și puțină pornografie. Dar despre Umberto Eco va mai fi vorba și în continuare. Binet s-a născut în 1972 într-o familie de profesori. Părinții săi s-au cunoscut la ședințele unei secții pariziene a Partidului Comunist Francez. A cântat rock într-un grup numit Stalingrad și a debutat cu proză de inspirație suprarealistă. Debutul în roman și l-a făcut în 2010 cu romanul istoric ‘HHhH’ despre atentatul contra lui Heydrich în timpul celui de-al doilea război mondial. Este profesor de literatură franceză, în prezent conferențiar la Universitatea din Saint-Denis. Fiecare dintre cele patru romane publicate (cel mai recent în august 2023) a stârnit controverse, a fost premiat și s-a vândut bine. Al doilea său roman ‘A șaptea funcție a limbajului’, publicat în 2015, este probabil cel mai îndrăzneț dintre toate. Ediția românească a fost publicată în 2021 de Editura Vellant în colecția EndorFiction.Traducerea îi aparține lui Alexandru Matei.
Acțiunea romanului pleacă de la un eveniment real. La 25 februarie 1980, pe o stradă pariziană, eseistul, filosoful și criticul literar Roland Barthes a fost victima unui accident produs de o furgonetă unei spălătorii. Șoferul era un imigrant bulgar. După o lună, intelectualul francez avea să moară la spital din cauza rănilor produse de accident. Pornind de aici, Laurent Binet imaginează o intrigă care pare la început o anchetă polițienească. Dacă nu a fost vorba despre un simplu accident, ci despre un asasinat? Ne aflăm în anii în care serviciile secrete ale țărilor est-europene, inclusiv cel bulgar (dar și Securitatea română, așa cum s-a descoperit mai târziu), acționau în Occident împotrivă dizidenților, încercând să influențeze viața politică și lumea universitară și culturală. Comisarul Jacques Bayard este însărcinat cu ancheta, și pentru a înțelege lumea intelectuală cu complexitatea, intrigile și vocabularul ei specific și-l asociază pe tânărul doctorant Simon Herzog. În scurtă vreme, nume ilustre din intelectualitatea franceză par să fie implicate în această poveste. Lista numelor îi include, dar nu se limitează, la Michel Foucault, Jean-Edern Hallier, Bernard-Henri Lévy, Julia Kristeva, Philippe Sollers, Louis Althusser, Jacques Derrida, Hélène Cixous. Acțiunea se mută pentru o vreme în afara Franței, la Bologna unde trăiește și preda Umberto Ecco și în Statele Unite unde îl întâlnim pe filosoful John Roger Searles.
Clasa politică este și ea implicată, de la președintele în funcție Valery Giscard d’Estaing la François Mitterrand, candidatul socialist la președinție, care avea să ajungă președinte în anul următor înconjurat de un grup de susținători și viitori miniștri ca Jack Lang, Laurent Fabius și Jacques Attali. Cu toții și alții în plus sunt implicați într-un complot complicat, ca personaje active prezentate în momente serioase sau comice, cu ideile și stereotipurile lor verbale. Realitatea istorică și fantezia fară limite, personaje reale și fictive se amestecă într-o intrigă care este în același timp și parodie dar și acțiune comică cu ritm și culoare, care captează și păstrează atenția cititorilor de la prima la ultima pagină. Evenimentele istorice ale perioadei sunt și ele prezente – criza ostatecilor americani în Iran, ascensiunea la președinția Statelor Unite a lui Ronald Reagan, atentatul terorist din gara de la Bologna și alegerile din mai 1981 care l-au adus la putere pe François Mitterrand.
Care este însă miza întregii povesti? Ea este legată de unul dintre domeniile de expertiză ale lui Barthes, semiotica. Cititorii nu trebuie să fie îngrijorați dacă nu au prea multe cunoștinte despre studiul semnificațiilor și al metodelor de comunicare prin semne și limbaj. Laurent Binet inserează în text explicații destul de detaliate și bine articulate prin intermediul lecțiilor prin care detectivul ucenic Simon Herzog îl inițiază pe comisarul Bayard și în plus, multe alte personaje sunt bavarde și dornice să-și etaleze expertizele și opiniile. Semiotica, aflăm din aceste dizertații are șase funcții cunoscute și studiate. Un lingvist rus pe nume Roman Jakobson descoperise o a șaptea funcție, cu puteri miraculoase nu doar în a transmite mesaje ci și în a le transforma în fapte. Iată a șaptea funcție a limbajului descrisă nu de altul decât de Umberto Eco:
‘Eco îşi continuă explicația: ,,O să ne imaginăm pentru o clipă că funcția performativă nu se limitează la cele câteva cazuri evocate. Să ne imaginăm o funcție a limbajului care permite, într-un mod mult mai extins, ca oricine să fie convins să facă orice, indiferent de situaţie. Cel care ar avea cunoaşterea şi stăpânirea unei astfel de funcții ar putea fi stăpânul lumii. Puterea lui nu ar mai avea nicio limită. Ar putea fi ales la toate alegerile, ridica mulțimile, provoca revoluții, seduce toate femeile, vinde tot felul de produse imaginabile, construi imperii, escroca întregul pământ, obține tot ce vrea în orice circumstanță.”‘ (pag.232)
Pe măsură ce avansăm pe firul acțiunii ajungem la concluzia că Barthes ajunsese în posesia unui document care descria această a șaptea funcție și că moartea sa nu fusese un accident, ci avea ca scop intrarea în posesia documentului. Ancheta lui Bayard și Herzog se extinde dincolo de elucidarea circumstanțelor morții lui Barthes și scopul principal devine recuperarea documentului. Ordinul vine de la însuși președintele Franței. Serviciile secrete bulgare, sovietice și probabil și altele sunt și ele implicate. Ajunși în Bologna lui Eco, cei doi detectivi descoperă existența unei organizații secrete care străbate istoria, organizație care încurajează dezbaterea intelectuală și promovează ideile cele mai revoluționare, acelea care stau la baza progresului, prin ceremonii care includ dueluri intelectuale cu miza morbidă. Modelul este evident Opus Dei din ‘Codul Da Vinci’.
‘Machiavelli ii explică Principelui ca nu se guvernează prin forță, ci prin teamă, iar asta nu este totuna: teama este produsul discursului despre forță. Allora, cel care stăpâneşte discursul, prin capacitatea lui de a suscita teama şi iubirea, poate fi stăpânul lumii, eh! Pe baza acestei presupoziții teoretice protomachiaveliene, dar și pentru a contracara influența tot mai mare a creştinismului, o sectă de eretici a fondat Logi Consilium în secolul al III-lea d.Hr. După asta, Logi Consilium a roit în toată Italia, apoi în Franța, unde, în secolul al XVIII-lea, în timpul Revoluției, va căpăta numele de Logos Club. Are o structură piramidală şi s-a dezvoltat ca o societate secretă foarte compartimentată, la conducerea căreia șefii, un colegiu de zece membri care se intitulează sofişti, conduși de un Protagoras Magnus, îşi practică talentele retorice pe care le pun în principal în slujba propriilor ambiții politice. Se bănuiește că anumiți papi – Clement al VI-lea, Pius al II-lea -, ar fi fost la conducerea organizației. Se zvoneşte şi că Shakespeare, Las Casas, Roberto Bellarmino (inchizitorul care a instrumentat procesul lui Galilei, sapete?), La Boétie, Castiglione, Bossuet, cardinalul de Retz, Christine de Suède, Casanova, Diderot, Beaumarchais, Sade, Danton, Talleyrand, Baudelaire, Zola, Rasputin, Jaurès, Mussolini, Gandhi, Churchill, Malaparte erau membri ai Logos Club.”‘ (pag. 205)
‘A șaptea funcție a limbajului’ este o carte obraznică și în abordare și în limbaj, și de aici rezultă și efectul comic care este prezent de la prima la ultima pagina. Laurent Binet este un bun cunoscător și al domeniilor care sunt prezentate în carte, și al mediului intelectual francez. El este conștient în același timp și de prăpastia existentă între minoritatea care este elita intelectuală și universitară și restul francezilor, majoritatea. Cel mai bine este reprezentat în carte acest contrast prin persoana comisarului Bayard. Iată-l la prima sa întălnire cu mediul universitar francez, dominat de liberalismul predicat de profesori și intepretat de studenți ca o permisivitate totala, ca și de drogurile pe care le practică toți:
‘Bayard, care-şi aminteşte de îndepărtaţii ani în care studiase Dreptul la Arras, descoperă un loc cu totul bizar: ca să ajungi la sălile de curs, trebuie să traversezi un fel de obor populat de africani, trebuie să păşeşti printre drogați în comă întinși pe jos, să treci prin fața unui bazin fără apă – plin cu moloz -, să mergi de-a lungul unor pereți leproși acoperiți cu afișe și cu graffiti din care poți citi:,,Profesori, studenți, rectori, personal TESA: crăpaţi, ticăloşilor!”,,,Nu închiderii oborului!”, „Nu mutării de la Vincennes la Nogent”,,,Nu mutării de la Vincennes la Marne-la-Vallée”, „Nu mutării de la Vincennes la Savigny-sur-Orge”, „Nu mutării de la Vincennes la Saint-Denis”,,,Trăiască revoluția proletară”, „Trăiască revoluția iraniană“, „maoisti = fascisti”,,,troṭkişti = stalinişti”,,,Lacan = caraliu”, „Badiou = nazist”,,,Althusser = asasin”,,,Deleuze = s-o fut pe mă-ta”,,,Cixous = arde-mă”, „Foucault = curva lui Khomeiny”,,,Barthes = trădător-social prochinez”, ,,Calliclès = SS”,,,E interzis să interzici să interzici”, ,,Uniunea stângii = să ți-o bagi în cur”,,,Vino la mine, o să citim Capitalul! semnat: Balibar”…’ (pag. 42)
Iată și un exemplu de umor de limbaj, tot din perspectiva lui Bayard:
‘Nişte băieți se strâng în jurul Cordéliei și al prietenelor ei, care par foarte populare. Judith îl citează pe Lacan, care ar fi spus undeva:,,Substantivul este timpul obiectului”. Bayard se întreabă dacă nu s-ar putea spune la fel de bine că,,timpul este substantivul obiectului” sau „,timpul este obiectul substantivului”, ba chiar,,obiectul este substantivul timpului” sau şi,,obiectul este timpul substantivului” sau pur şi simplu ,,substantivul este obiectul timpului”, dar îşi mai ia o bere, trage din jointul care e făcut poştă şi are o izbucnire din suflet:,,Dar aveți drept de vot, divorțul și avortul!”‘ (pag. 313)
Mă întreb cum au reacționat personalitățile aflate încă în viață sau urmașii celor care nu mai trăiau la apariția romanului în 2015, cu referire la evenimentele din 1980-81. Multe dintre ele sunt descrise în ipostaze comice, dar deloc favorabile. La prima întâlnire cu personajul Umberto Eco din roman, acesta tocmai fusese acoperit cu urină de un vagabond protestatar. Eco mai trăia în 2015. O fi citit romanul lui Binet? Dar Julia Kristeva, care mai este încă în viață, și care este descrisă în cartea lui Binet drept o agentă a serviciilor de informații bulgare și fiica șefului acestor servicii. Într-un episod de gen ‘viața bate cartea’, în 2018, au fost publicate în Bulgaria documente care dezvăluiau faptul că Kristeva chiar a fost informatoare a serviciilor de spionaj bulgare (ea a negat aceste acuzații). Cred că doar în Franța, o țară cu tradiții de libertate de exprimare și acceptare a umorului cel mai agresiv, și poate încă în câteva, puține, țări europene, mai este posibilă publicarea unei asemenea cărți. În alte părți, daca ar apărea, autorul ar fi obiectului unor procese de defăimare pentru tot restul vieții sale.
Câteva cuvinte despre ediție și traducere. Editura Vellant trebuie salutată pentru inițiativa de a pune cartea lui Laurent Binet în mâinile cititorilor români. Problemele editoriale nu lipsesc cu desăvârșire, dar sunt destul de puține. Traducerea lui Alexandru Matei este cursivă și lectura este o experiență plăcută. Umorul lui Binet se bazează în mare parte și pe limbaj, și efectul comic trece cu succes și în versiunea românească. Tocmai de aceea surprind câteva probleme legate nu de traducerea din franceză, ci de folosirea în franceza curentă a unor cuvinte importate. În vecinătatea unui teren de tenis se află alte terenuri de tenis și nu curți (‘courts’), iar Pouilles este regiunea italiana Puglia (istoric Apulia) și nu are rost să fie ortografiată ca în franceză într-o traducere românească. Toate aceste mici carențe, ca și problemele editoriale, pot fi cu ușurință corectate la o viitoare ediție.
Lectura cărții lui Laurent Binet mi-a făcut reală plăcere. Romanul său este și interesant și alert în acțiune, și instructiv și provocator intelectual, și are și umor. Tot acest amestec bine condimentat reprezintă însă și un semnal de alarmă. A șaptea funcție a limbajului este o metaforă pentru controlul mulțimilor prin comunicare, care astăzi, la nouă ani după apariția cărții, pare validat de ascensiunile politicienilor populiști și amplificat de tehnologiile Inteligenței Artificiale. Dacă nu ați citit-o deja, este o carte pe care aveți puține motive să o ocoliți.
