Psihiatrii de pe strada Fenix, de Michael Segal

Psihiatrii de pe strada Fenix, de Michael Segal
Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2011

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Curtea Veche.

Michael Segal, nascut in Bucuresti in anul 1957 si absolvent in anul 1985 al Facultatii de Medicina si Farmacie Carol Davila, dupa stabilirea sa in 1986 in Israel s-a specializat in psihiatrie, perseverand in exercitarea profesiunii, atat ca practician  cat si la nivel academic (este conferentiar la Facultatea de Medicina afiliata Technionului – Institutul Politehnic din Haifa).

Si continuand toata viata sa isi cultive pasiunea pentru literatura, translatata si in forme practice – dovada fiind  acest volum de povestiri, despre care editura ne spune ca este “rezultatul a mai bine de 25 de ani de activitate in domeniul psihiatriei”.

Alegerea de a citi acest volum este fireasca pentru mine din mai multe motive, amintind doar ca am considerat-o o continuare a interesului tematic, dupa lectura cartii psihiatrului Sorin Ene, “Depresia – evadare din infern”, recenzata pe acest blog.

Incantatoarea alegere a titlului volumului, justificata de catre autor prin rechemarea din memorie a cartierului de obarsie, “sus pe Dealul Spirii, pe o strada mica, pavata cu bolovani de rau” – strada Fenix – este  de asemenea motivata si de primul sau contact acolo, la varsta de 6 ani, cu un caz psihiatric.

“Fenix, legendara, a avut noroc: a reinviat din propria cenusa. Din strada copilariei s- ales doar praf si pulbere; a cazut pentru vecie sub senilele buldozerelor lui Ceausescu, impreuna cu o buna parte din vechiul Bucuresti.”

Al naibii de trist cum se leaga profesiunea doctorului Segal de cazul psihiatric al lui Ceausescu si al celor ce i-au stat alaturi la decimarea a “ceeace era frumos si cu aer boem in Bucurestii nostri”.

Profit de ocazie si ca un remember, va invit sa accesati doua linkuri catre “bucurestii vechi si noi”, pentru o incursiune dureroasa intr-o zona istorica a orasului, smulsa istoriei, locuitorilor sai si urmasilor urmasilor lor: Link 1; Link 2.

Dar sa revin acum la “Psihiatrii de pe strada Fenix”.  22 de povestiri, 22 de cazuri depistate si tratate riguros de catre medic in cursul carierei sale si impartasite cu multa empatie si real talent literar de catre scriitor.

Am spus “riguros”, pentru ca in al sau Cuvant-inainte, Michael Segal  ne impartaseste ca “Bolnavii nostri nu mai sunt urmariti ca in trecut de de vrajitori sau de diavol, ci de sateliti si de camere de filmat ascunse. Nu mai pretind ca au fost otraviti cu mercur sau cu arsenic, acuza c-au fost iradiati. Gandurile sunt controlate altfel. <Tehnologia moderna> le implanteaza cipuri direct in creier. Rar ii vezi ca mai converseaza cu personaje imaginare. Nu mai arata <ca la balamuc>, zdrentarosi, robotizati sau cu spume la gura. Intelegerea bolii, medicamentele noi, dozele moderate si adaptate au schimbat imaginea bolnavului clasic.”

Spre deosebire de campul practic pe care il are la dispozitie psihiatrul din Romania insa, Israelul ofera din pacate si cazuri specifice “dincolo de durere”, determinate de razboi sau de  actiunilor Intifadei. Cazurile soldatilor sau ofiterilor – cu numitorul comun: postrauma grava! Si iata doar o secventa din povestirea “Dincolo de durere”:

“Sunt lucruri pe care nu le inveti si cu care nu te obisnuiesti niciodata (…) Ne-au intrebat daca n-am fost pregatiti sa ne confruntam cu momentele astea. Cum sa nu, ne-u invatat sa neutralizam sarje explozive, mine, sa dezmorsam masini-capcana. Am invatat sa identificam bombe in carucioare de copii, in atase de motocicleta sau pe spatele magarilor. Sa gasim explozive in cutii de vioara sau in pepeni scobiti. Sa deosebim un pietroi inofensiv de la marginea drumului de o capcana care te lasa fara picioare. Sa ne dovedim mai isteti decat inventivitatea bolnava a terorismului palestinian. Nimeni insa nu te poate invata cum sa te invarti impasibil printre cadavre sfartecate, cum sa calci in balti de sange. Imaginea e apocaliptica. Eram primii care urcam in autobuzele aruncate in aer de teroristi sinucigasi. (…) Ne strecuram prudent printre scaune contorsionate, smulse din loc, raspurnate unele peste altele. (…) Intre spetezele a doua scaune apropiate nefiresc, zaresc un brat. Mana strange tare coltul spatarului capitonat. E o mana de femeie cu un ceas modern, bratara rozalie. Geamul de plastic este crapat. Ora: zece minute mai devreme, momentul exploziei. Trag mana, incerc s-a eleiberez dintre scaune. Constat cu groaza ca e desprinsa de corpul aruncat de suflul exploziei in gaura din podea...”

Cum sa ramana sanatos delicatul mecanism al creierului omenesc terifiat de astfel de experinte! Ori, mesterul sef este psihiatrul… grea responsabilitate, grea munca!

In povestirea Hana, Michael Segal ne prezinta un caz tipic si  tragic postrauma, de loc singular din pacate, acela al unei supravietuitoare a lagarului de la Auschwitz. Intalniri saptamanale cu medicul, tratamente intinse pe ani intregi pentru a asigura bolnavului o viata cat mai aproape de normalitate.

Unele cazuri descrise au si un filon plin de umor – tragic in fond, pentru ca e vorba in mod clar – de probleme psihiatrice. Insa cum sa nu te amuze cazul unui mire cotropit in pragul ceremoniei de atacuri de anxietate si de accese de panica, in fond “Cea mai frecventa tulburare in psihiatrie” (“Cu ochii pe mire”)

Sau cazuri de amnezie, sau cazuri de sindrom Munchhausen!

Fiecare povestire, dupa cu v-am spus, este un caz, tratat deopotriva si de medic, dar si de scriitor. O ingemanare extrem de reusita, pentru ca fiecare titlu poate fi germenele unui scenariu de film, are valente vizuale, comunica puternic.

Intreg volumul poate fi bineinteles util specialistilor, ca mijloc de comunicare al unor cazuri psihiatrice, dar ne este util si noua, profanilor, pentru ca intelegem odata in plus cat de complex este mecanismul uman, cata importanta au experientele de viata prin care trece fiecare individ si cat de hotarator este sa il intuim pe cel de langa noi si sa il indrumam catre un ajutor specializat atunci cand sesizam derapaje.

Si ca sa inchei, vreau sa va citez din ceea ce autorul numeste “Demolari de mituri”: 🙂

1. “Psihiatrul nu citeste ganduri, cel mult le comenteaza dupa ce-au fost emise prin viu grai! Se lucreaza cu materialul clientului.
2. Nebunia nu este molipsitoare, nici dupa zeci de ani de profesie!
3. Psihiatria nu e o arta abstracta, ci un domeniu stiintific cu drepturi depline intre specializarile medicale.
4. Psihiatrul nu este mintea diabolica din Tacerea mieilor sau suspectul de la sine-nteles din romanele politiste.
5. Psihiatria starneste interesul si curiozitatea datorita contactului nemijlocit cu creierul uman, care inregistreaza, sterge, rememoreaza, sufera sau falsifica.”

Puteti cumpara cartea acum, de pe site-ul Editurii Curtea Veche.