”Problema Spinoza”, de Irvin D. Yalom
Editura Vellant, București, 2012
Traducere de Alex Moldovan
Biografiile sunt întotdeauna o lectură incitantă, mai ales dacă ele sunt bine scrise! Rigoarea granițelor dintre ficțiune și realitate devine un soi de joc al corespondențelor între adevărul istoric și nișele pe care le găsesc autorii pentru a insera elemente fictive. Căci nicio biografie nu va putea corespunde cu desăvârșire realității. Dar asta nu poate face ca textul să devină plictisitor. Dimpotrivă! Ne sunt puse în față viețile unor oameni remarcabili care vor fi existat în trecutul lumii în care trăim și noi, iar aspectul acesta dă o savoare aparte unor astfel de cărți.
Pe o astfel de premisă își construiește Irvin D. Yalom romanele de factură biografică. Deplin conștient că volumele bazate pe viețile unor personalități nu pot respecta în mod perfect realitatea istorică, scriitorul propune un soi de joc al adevărului biografic cu ficțiunea și intervențiile scriitoricești. Acest joc este cu atât mai pronunțat în cazuri în care datele sunt precare în ceea ce privește persoana a cărei viață este urmărită. Așa stau lucrurile în cazul unui gânditor precum Baruch Spinoza. Sunt cunoscute mult mai multe detalii despre opera sa (raționalismul expus în sistemul filosofic, panteismul etc.) decât despre viața pe care a dus-o.
Acest lucru ar putea face imposibilă sarcina oricărui biograf. Nu este însă cazul lui Irvin D. Yalom. Un volum precum Problema Spinoza (Editura Vellant, București, 2012), pe cât de seducător pare, pe atât de dificil se poate dovedi de întocmit. Însă ceea ce propune romancierul este nu simpla urmărire a traseului existențial al filosofului, ci o reconstituire a vieții prin intermediul operei. În finalul cărții (p. 419), Yalom mărturisește: „De fapt, pe tot parcursul romanului, m-am inspirat mai mult din acest text, din Etica și din corespondența sa.” Observăm așadar că bibliografia (fie ea și mai puțin ofertantă din acest punct de vedere…) devine o sursă consistentă de date, să le spunem, emoțional-biografice.
Romancierul construiește un paralelism interesant între viața lui Spinoza și cea a liderului nazist Alfred Rosenberg. Sigur, o astfel de apropiere poate părea forțată. Și este, din anumite puncte de vedere. Numai că, la o privire mai atentă, vom observa că ambele personaje sunt izolate de lumea în care trăiesc. Scrutând dintr-o perspectivă psihanalitică viața celor doi, Yalom identifică un punct comun: îndepărtarea lor de ceilalți, însingurarea. Mai mult, conform unor mărturii, pare-se că Rosenberg a fost cel care a confiscat biblioteca personală a filosofului olandez. De aici până la a crea o obsesie (fictivă sau nu) a lui Rosenberg pentru evreul exilat și hulit mai e doar un pas.
Avem așadar un filosof evreu supus unui cherem (excomunicare) fără precedent pentru ideile sale și un intelectual nazist care, indiferent de eforturile sale, nu reușește să intre pe deplin în grațiile lui Hitler. Din acest punct, autorul reușește să brodeze abil două povești. Pentru a crea un efect dramatic și narativ în același timp, precum și pentru a asigura o bază pentru speculațiile de tip psihanalitic, Yalom inventează alte două personaje. Este vorba de Franco Benitez, singurul evreu din comunitatea pe care o abandonează cu care păstrează ilicit legătura și Friedrich Pfister, singura persoană în care Rosenberg are încredere.
Întrucât sunt întocmite pe baza ideilor emise de către Spinoza în opera sa, dialogurile în Problema Spinoza sunt de cele mai multe ori modalități de a expune într-un mod accesibil idei abstracte, din câmpul filosofiei. Motivele excomunicării sunt expuse în replicile gânditorului, el reconsiderând caracterul ritualic al religiilor, propunând perspective noi.
„Am ajuns la concluzia că ritualurile comunității noastre nu au nimic de-a face cu legea divină, virtutea și iubirea, ci cu liniștea civică și cu perpetuarea autorității rabinice.” (p. 134)
De cealaltă parte, Pfister este cel care îl ghidează pe Rosenberg prin hățișul ideilor filosofice (pe el și pe noi, pe cititori). Iată cum explică el conceptul de imanență, așa cum trebuie înțeles în contextul operei lui Baruch Spinoza:
„E opusul trascendenței. E vorba de ideea că această existență lumească este singura care există, că legile naturii guvernează totul și că Dumnezeu este în întregime echivalent cu Natura.” (p. 229)
Profesor de psihiatrie, Irvin D Yalom abordează cele două fire narative dintr-o perspectivă psihanalitică. Așa a procedat și în volumele Plânsul lui Nietzsche sau Soluția Schopenhauer. Numai că scriitorul nu aplică investigația psihologică exlusiv pe datele biografice, ci și pe operă. Iar rezultatele sunt remarcabile, cel puțin din punct de vedere literar.
