”Prizonierii crinului alb”, de Santiago Gamboa
Editura Paralela 45, Colecția ”Ficțiune fără frontiere”, Pitești, 2010
Traducere de Mihaela Sacuiu
In 1895, in China, lua nastere o societate secrete numita “Boxerii” care milita pentru redobandirea demnitatii pierduite si a libertatii patriei ce tocmai suferise o infrangere din partea Japoniei. Activismul “boxerilor” a culminat in 1900 cu o revolta sangeroasa, inabusita, in cele din urma, de armatele coloniale. Filozofia miscarii – o filozofie a pacii si a independentei – este transpusa, afirma Santiago Gamboa, in scrierile lui Wang Mian. Dintre operele sale, cea care contine esenta invataturilor a disparut, nimeni nu stie unde este, insa se stie doar ca este pastrata in cel mai deplin secret undeva, de catre cineva. Pe urmele cartii se avanta discipoli ai “Boxerilor” pasnici sau razboinici, dar si cativa straini fara legatura aparenta cu istorica miscare.
“Prizonierii crinului alb” spune povestea a trei personaje exotice, trei impostori, fiecare incercand din rasputeri sa para ceea ce nu este. Cei trei se intalnesc din intamplare in Pekin/Beijing, fiecare tinandu-si secreta misiunea, pentru a se regasi apoi in intriga comuna, pe urmele manuscrisului misterios. Fiecare dintre cei trei reprezinta prototipul unui scriitor frustrat.
Primul este Suárez Salcedo, un tanar jurnalist columbian ce-si desfasoara activitatea in Franta, la Postul de Stat Francez. Prezentarea sa, realizata la persoana intai, moderata si sugestiv ironica, contureaza limitele esecurilor sale intr-o analiza cu iz sentimental. „Experienta anterioara este deja mult prea indepartata, dar, in fine, de ce s-o mentionez? A fost cu o compatrioata din Medellin, pe nume Liliana, studenta la Litere – ca mine -, la Universitatea Vincennes. Ea – tot ca mine-isi dorea sa fie scriitoare, dar idolii ei erau Georges Perec, Alain Robe- Grillet, Claude Simon si, in general, autori din curentul francez „nouveau roman”. Mie, in schimb, imi placeau Camus, Malraux,Genet si Celine, si imi mai placea Vargas Llosa, ceea ce ducea la discutii interminabile cu Liliana, caci pentru ea unicul latino-american reusit era Severo Sarduy. Cel mai rau era cand schimbam intre noi propriile nostre texte. Dupa ea, eu eram un om din secolul XIX care nu intelesese nimic, iar scrierile mele reflectau saracia conceptelor mele. Cand venea randul meu, o acuzam ca traia in afara realitatii, ca se invaluia intr-o aureola misterioasa, ceea ce in realitate nu avea nici mister, nici farmec, si copia idei din naratiunile altora care, in plus, erau mult prea plictisitoare. Astfel, polemica sporea; Liliana imi striga : „Sartrian mediocru!”, la care eu raspundeam: „Deleuziana ignoranta!” cum se intampla de obicei in asemenea certuri, renuntam foarte repede a mai vorbi de carti,ca sa ne repezim unul asupra celuilalt, spunand numai aberatii: „Cur gras!”, imi striga ea, iar eu :”Taranca transformata in scriitoare!”, si tot asa, pana cand nu mai ramaneau decat doua posibilitati:ori unul dintre noi pleca trantind usa, ofensat, ori sfarseam plangand, imbratisati si cerandu-ne iertare, caci la urma urmelor, stiam ca niciunul n-aveam nici cea mai mica farama de talent si ca a-l insulta pe celalat era un mod de a micsora frustrarea datorata mediocritatii celor scrise de noi si distantei mult prea mari intre ceea ce eram si ceea ce visam sa fim.”Lui Suárez Salcedo ii este incredintata o misiune in China, alaturi de domnul Petit, „cineva din sferele inalte ale Radioului de Stat”……
Cel de-al doilea personaj principal este doctorul german Gisberg Klauss, expert sinolog si profesor la Facultatea de Filologie a Universitatii din Hamburg. Lectura “Jurnalului” lui Pierre Loti in care relateaza incursiunea militara realizata in 1900, in China, ii schimba viata. Acest erudit sedentar, poliglot cult, cunoscator al rigorilor academice, iubitor de lectura, traind intre carti si prea putin in viata reala, se vede insufletit de calatoria in orient, prilej de a invata despre o cultura si o limba de care este pasionat. „Acesta era miezul problemei. Visele, ideile, elucubratiile la care oamenii apeleaza pentru a trece peste ariditatea vietii, nu sunt fapte reale? Acesta era punctul lui forte, caci viata lui, la urma urmelor, se scursese printre carti. Coloana lui vertebrala, decimata de scolioza, avea forma unui corp aplecat asupra unei carti. Ochii lui erau obisnuiti cu lumina veiozelor si cu placuta penumbra a salilor de lectura.Traia inchis in propria lui minte ca intr-o casa fara usi, cu doar doua balcoane din care putea sa vada strada, dar fara sa comunice cu ea….Poate ca, se gandi Klauss, din organigrama existentei sale lipsea un depozit major de realitate: ar fi capabil, la fel ca Loti, sa tina un jurnal?…Nu se gandise niciodata pana atunci, dar presupuse ca un jurnal al lui s-ar transforma pana la urma intr-un habitaclu de idei, abstractii si concepte, in stilul celui al lui Witold Gombrowicz. Putea sa fie interesant sa faca aceasta incercare. Sa experimenteze. Dar, cum? Paginile lui Loti, ale caror litere abia le mai distingea in penumbra, ii ardeau palmele. Poate ca venise momentul, la cei saizeci si cinci de ani ai sai, sa-i dea un ghiont vietii.”
Trioul protagonistilor este completat de Nelson Chouchen Otalora, peruanul de 45 de ani cu origini chineze si indigene. Absolvent eminent al Facultatii de Litere, Otalora este in prezent profesor titular la Austin University. Pseudointelectual interesat mai mult de faima decat de literatura, isi construise cu pasi mici si cu multa tenacitate un nume. „Opera literara a lui Nelson Chouchen Otalora isi castigase deja, cum spunea Borges, „anevoioasa onoare a tiparului”, desi pana acum doar in publicatii platite de autor – adica, de el – sau in vreo antologie universitara.Castigase premiul de proza scurta al revistei Caretas cu o povestire referitoare la imperiul incas, Ultima pana a lui Atahualpa, care i-a oferit, spre deosebire de colegii lui de generatie, posibilitatea de a fi inclus in unele antologii, dar mai apoi, restul operei sale literare a fost scrisa in exil.”
Lipsit de talent, dar si de scrupule, mincinos si razbunator, acest personaj nu se da in laturi de la nimic pentru a castiga „succesul” pe care si-l doreste si la care se simte indreptatit. ”
Niciunul dintre cei trei nu este direct legat de idealurile si planurile care ii anima pe succesorii lui Wang Mian, insa toti trei sunt acaparati de intriga. Sosirea pe teritoriul chinez inseamna plonjarea intr-un noian de aventuri asezonate cu persoanje ciudate, sacerdoti misteriosi, asasini si decese surprinzatoare, persecutii, urmariri spectaculoase, dezvaluiri socante si rasturnari de situatii. Nu lipsesc mentiuni despre obiective turistice renumite, iar cadrul evenimentelor este completat de hotelurile de lux ale metropolei.
Alternand intre genurile politist si thriller, romanului nu-i lipseste nici umorul, de cele mai multe ori negru, nici realismul condimentat cu scene erotice, perfect pentru a mentine vie atentia cititorului. Personajele complexe, desprinse parca din viata reala, tema fascinanta, umorul si misterul care le combina atat de atragator, nu sunt insa completate si de un final pe masura, deznodamantul dovedindu-se grabit si prea putin spectaculos.
Cititorul va aprecia insa stilul tonic, suspansul intretinut de actiune si de redactarea pe capitole corespunzatoare fiecarui personaj, originalitatea si umorul povestii. Santiago Gamboa se transforma, la randul sau, in urma lecturii romanului “Prizonierii crinului alb”, intr-un personaj a carui complexitate merita descoperita in celelalte creatii de autor propuse lecturii.
