Tiberiu Roth marcheaza in ‘Baabel’ aniversarea a 120 de ani de la publicarea ‘cartii care a facut istorie’ – ‘Statul evreiesc’ a lui Theodor Herzl, textul care sta la baza enuntarii principiilor sionismului: ‘Herzl a denunțat ”chestiunea evreiască ” subliniind faptul că ”suntem o națiune” și că din Europa ”trebuie să fugim deși nu știm încotro, dar nici nu știm cât mai putem sta”. Teribilă previziune cu 50 de ani înainte de a fi început Holocaustul. Răspunsul lui Herzl la adversitatea crescândă față de evrei în Europa, la fenomenul absurd al ”antisemitismului”, precum și soluția imaginată de el pentru soluționarea ”chestiunii evreiești” se regăsesc în volumul pe care Herzl l-a considerat un pamflet, poate naiv, dar impresionant prin viziunea sa. A fost un proiect Folosind terminologia cotidiană a zilelor noastre a fost un Proiect de Țară . Proiectul, în forma sa primară este cât se poate de simplu. E singurul mijloc de a-l putea face înțeles pentru toată lumea. Să ni se dea în stăpânire o bucată de pământ în raport de legitimele noastre nevoi. De rest avem noi grije.’
Erwin Șimșensohn da un interviu Danei Ionescu la ‘Yorick’ cu ocazia recentei sale premiere la Teatrul National din Bucuresti: ‘DI: Textul acestui spectacol te-a provocat sau ai venit cu tema făcută de acasă? ES: Textul „Memoria apei” a fost propunerea mea pentru un spectacol la TNB. Inițial, discutam cu ei despre o altă piesă. Eu am montat deja două texte de Mihail Sebastian, „Steaua fără nume” la Târgu Mureș și „Jocul de-a vacanța” la Brăila, și mi-am propus să fac o integrală cât mai repede. Așa că am fost încântat atunci când mi s-a propus mai întâi „Insula”, dar am avut o problemă cu al treilea act, cel pe care Mihail Sebastian nu a mai apucat să-l scrie. Versiunea pe care TNB a comisionat-o nu m-a încântat. Și adevărul e că nicio variantă dintre cele mai vechi nu mi-a spus nimic. Așa că am venit cu propunerea asta. „Memoria apei” reprezintă zona de dramaturgie care mă interesează și care îmi place foarte mult: relații de familie profunde, bine scrise, care oferă partituri puternice pentru actori și care îmi permit să merg în profunzime, în adâncurile nedescoperite ale poveștii și ale personajelor și să reconstruiesc cu migală chirurgicală tot ce demontez din prejudecățile născute la lectura textului.’
Sever Gulea scrie la Libris despre ‘Al treilea cimpanzeu’ al lui Jared Diamond: ‘Cum ar arăta omul pentru un observator extraterestru care ar lua prima oară contact cu vieţuitoarele de pe pământ? Iată un punct de vedere năstruşnic, dar şi ambiţios pe care Jared Diamond îl propune în volumul său Al treilea cimpanezeu. E vorba de un punct de vedere care încearcă să cristalizeze o perspectivă cât mai la zi, din punct de vedere al resurselor antropologiei şi biologiei evoluţioniste în înţelegerea naturii umane şi a locului speciei noastre în univers. Cele 5 mari capitole care alcătuiesc provocatoarea lucrare de sinteză şi de popularizare, în care prudenţa şi imaginaţia omului de ştiinţă se amestecă armonios dezvăluie amănunte surprinzătoare legate originea noastră şi de ascensiunea surprinzătoare de care specia umană a avut parte într-un timp atât de scurt.’
Cristian Patrascanoiu scrie in ‘La Punkt’ despre romanul ‘Marea, dimineata’ al lui Margaret Mazzantini, aparut in traducere in BIblioteca Polirom: ‘Marea, dimineaţa este un roman în care Margaret Mazzantini a prins un sound al frazei cu totul special – şi, reiau o idee pe care am punctat-o şi mai sus, inclusiv tălmăcitoarea sa în limba română a adus la noi acest ton în perfectă stare – care seamănă cu sunetul pe care îl lasă valurile cînd se izbesc de ţărm: adesea, ritmic şi aparent liniştit; uneori, ca şi cum ar folosi contrapunctul, dezordonat şi cu un vuiet semnificativ – izbind privirea şi tîmpla şi inima şi mintea cititorului.’
Ghanda, mare amatoare de SF, noteaza in ‘Jurnalul unei cititoare’ impresii la citirea cartii ‘Regatul sufletelor pierdute’ al Anei Maria Negrila: ‘Cartea începe destul de descurajant, cu o listă lungă de personaje, însă nu vă speriați, pentru că fiecare e foarte bine individualizat, nu durează mult până când devine foarte clar cine ce rol joacă, de unde vine și ce puteri are, așa că în final nu mai par atât de multe. Tocmai de aceea m-am întrebat dacă nu era mai bine ca lista să se găsească la sfârșitul cărții, ca să nu descurajeze, însă astfel s-ar fi putut să existe cititori care să nu-și dea seama de existența ei (eu spre exemplu rareori trag cu ochiul la finalul unui roman) și mai ales la începutul lecturii, lista e foarte utilă. ‘
(Dan)
O nouă apariție editorială interesantă la Editura Humanitas: ”Romantism, pasiune, scandal. Viața amoroasă a scriitorilor celebri”, de Shannon McKenna Schmidt și Joni Rendon. Despre ea, scrie Cristian Pătrășconoiu pe LaPunkt.ro: „Dacă Charles Dickens, Anais Nin şi ceilalţi scriitori pe care i-am prezentat n-ar fi fost infideli, bigami, aventurieri şi romantici incorigibili – ceea ce a fost la biografii amoroase care constituie o lectură captivantă -, atunci cartea aceasta nu ar fi existat” – notează cele două autoare ale cărţii. Şi tot ele spun, cu privire la demersul lor: „Refrenul nostru constant, în timpul documentării pentru cartea de faţă a fost: aşa ceva nu se poate! Şi nu se poate. Nici nu ai vrea. Cînd e vorba despre vieţile amoroase ale literaţilor, adevărul, de regulă, se dovedeşte mai straniu (şi mai scandalos) decît ficţiunea”. Aşadar, cartea există – şi, între altele, acest fapt îmi oferă prilejul să fac. O sugestie de final: cei care îşi fac stocul de cărţi de vară sau, mai aplicat, de cărţi de vacanţă au, îmi vine să spun, în Romantism, pasiune, scandal (Humanitas, 2016) o opţiune ideală. Desigur, cartea poate fi citită şi înainte de venirea vacanţei cu la fel de mare plăcere – este şi cazul autorului acestui text… ”
Valeriu Gherghel scrie despre pauza ”forțată” pe care trebuie să o ia pentru a citi ”2666”, marele roman al lui Roberto Bolano: ”Mi-am amintit de G. Ibrăileanu în dimineața asta luminoasă, fiindcă mă pregătesc să citesc un roman. Un roman minunat! Cînd voia să recitească Război și pace, Ibrăileanu își lua concediu de la Facultate, cel puțin două săptămîni, anunța din vreme absența de la cursuri, și se pregătea să repete o veche și neîndoioasă bucurie. În vremea lui, Ibrăileanu a fost unul dintre puținii admiratori ai prozei lui Proust (cel puțin în Iași), îl citea cu metodă, avea și un index al pasajelor mai importante din În căutarea timpului pierdut, dar și mai mult, mai presus de orice, i-au plăcut rușii, Tolstoi îndeosebi. Deci, își lua concediu și o îndruma pe soție, mult îngăduitoarea lui Elena, să spună vizitatorilor că nu e acasă. Nici un intrus n-avea voie să-i strice plăcerea. Două săptămîni de bucurie intensă!”
Nu am fost entuziasmat de ”Singurul final fericit pentru o poveste de dragoste e un accident”, de Joao Paulo Cuenca, despre care am scris aici. Răzvan van Firescu are o cu totul altă părere pe blogul său: ”Cuenca poate să ajungă la sufletul cititorului mioritic datorită personajului cu influențe românești pe care l-a inserat în paginile romanului său. Însă Cuenca nu de asta mi-a plăcut. Scenele aproape suprarealiste pe care le construiește mi-au forțat imaginația. Relația pe care Shunsuke o are cu el însuși, cu tatăl său și cu Iulana este una dintre cele care șochează. Scriitura deosebit de alertă în ciuda momentelor de aparentă acalmie în care Shunsuke ori stă alături de iubita sa și o contemplă, or iese cu ea în oraș la un ceai. Frizând absurdul, Cuenca se joacă cu ipostazele oarecum banale ale vieții de cuplu sau ale vieții de celibatar transformându-le în momente criptice care duc invariabil către o relație bolnavă, ieșită din comun dintre un bărbat și tatăl său, relația străjuită din umbră de fantoma unei mame care s-a întors la viață și sălășluiește prin voia soțului într-o păpușă.”
De ceva vreme mă așteaptă în bibliotecă ”Istoria comunismului prin bancurile epocii”, apărută la Editura Meteor Press. Până voi ajunge să o citesc, am citit recenzia lui Micawber de pe blogul său: ”Probabil caracteristica cea mai pregnantă a cărţii de faţă este caracterul ei neacademic. Ben Lewis nu este un profesor care se aşază la catedră pentru a ne împărtăşi din erudiţia lui, ci un investigator neliniştit care ne ţine la curent cu aventurile demersului pe care îl întreprinde. Se naşte de aici un fel de meta-umor. Discuţiile autorului cu Ariane, iubita lui originară din Germania de Est (şi ostalgică incorigibilă) sau dialogurile purtate cu intervievaţii sunt adesea surse de amuzament (a se vedea mai ales întâlnirea cu fostul militant sindical şi preşedinte al Poloniei, Lech Wałęsa, purtată cu dezinvoltură). Şi, nu în ultimul rând, scurtul moment ficţional, un episod imaginar din viaţa unor Simpsoni din comunism (Zimpsonivici), unde dialogurile sunt reprezentate exclusiv din replici luate din bancuri. Cu alte cuvinte, se pot spune lucruri serioase despre glume… glumind.”
Un articol mai vechi, dar descoperit abia acum, despre cele mai bune 10 romane SF pe care trebuie să le citești în viață, pe blogul lui Răzvan Coloja. Pe locul 1, nu se putea altceva decât Dune: ”Nu am cum să nu aşez Dune pe primul loc. Mă refer aici la întreaga sagă Dune, de la primul volum la al şaselea şi ultimul scris de Frank Herbert. Nici o altă serie Science Fiction nu te acaparează aşa cum o face Dune şi extrem puţine cărţi din domeniu se apropie de complexitatea ei. Frank Herbert a redefinit expresia ”a crea o lume cu totul nouă” iar romanele din serie sunt pe plac indiferent dacă îţi place fantasy, istoria, SF-ul sau romanul de acţiune. Este genul de sagă pe care o poţi da unui adolescent şi să te aştepţi să înveţe poveţe de viaţă din ea, asta pe lângă plăcerea lecturii şi o poveste fascinantă. Când cineva mă întreabă de SF, primul titlu pe care îl recomand e Dune şi mi-ar trebui o zi întreagă să descriu pe larg toate motivele pentru care ar trebui să citeşti această carte. Herbert marşează pe social, politic, economic, religios, filosofic şi o duzină de alte domenii ca să ofere o imagine în filigran al unui univers care funcţionează ca o maşinărie bine unsă. E aproape imposibil să nu găseşti ceva cu care să rezonezi într-unul din cele şase romane, dar recomand să vă opriţi la cărţile scrise de Frank Herbert. După moartea autorului, fiul acestuia a reluat seria şi a bastardizat-o într-un hal fără de hal, aşa că vă rog să mă credeţi pe cuvânt când vă spun că Frank Herbert e doar unul. O altă serie pe care o recomand la citit după Dune este trilogia Pandora (de acelaşi autor).”
(Jovi)
Contributori: Dan, Jovi.
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”Bronto, un dinozaur neastâmpărat”, de Valentin Nicolau
-”Frumusețea va mântui lumea și alte eseuri”, de Ion Vianu
-”O nouă istorie a serviciilor secrete sovietice”, de Jonathan Haslam
