De Ziua Poetului, Stelian Tanase publica pe blogul sau un pasionant articol despre ‘Iubirea lui Eminescu’: ‘Mihai Eminescu s-a născut 15 ianuarie 1850. A murit la Sanatoriul Sutzu de pe strada Plantelor, la 15 iunie 1889. Trec uneori prin dreptul acelei clădiri. Are în zid o placă amintind sfirșitul poetului. Am vrut să fac și un episod din ”București strict secret ” despre imprejurările neelucidate ale morții lui, dar nu am reușit din lipsă cronică de finanțare. Nimeni din cei la care am apelat nu s-a arătat interesat de acest subiect – suntem victimele cotidianului. Altă împrejurare a acestui dialog mut, de la distanță, la mai mult de un secol, a fost că m-am plimbat intr-o vreme mult prin cartierul Grivița/Buzești pe cînd scriam ”Moartea unui dansator de tango” (ed.TREI, 2011)a cărui poveste am plasat-o aici. Am trecut de multe ori pe lingă căsuța din strada Buzești unde știam că se consumase o parte din povestea de dragoste a vieții lui, cea cu Veronica Micle. Era singură casă din oraș care mai amintea urma poetului, celelalte case care il găzduiseră la București, dispăruseră mai demult. Azi nici aceasta casă nu mai există – a fost demolată pentru a face loc unui bulevard.’
Eva Galambos scrie la Baabel despre evenimentul petrecut la 28 decembrie 2016 la Templu Coral din Bucuresti prilejuit de aparitia volumului ‘Cartea sinagogilor din Romania’ semnat de Tesu Solomovici: ‘Concretizând multiplele roluri ale sinagogii, dr. Lya Benjamin a vorbit despre importanța Templului Coral care a reprezentat reînnoirea vieții religioase. Orientarea spre modernitate a făcut posibil ca în epoca interbelică să fie adăugate templului instituții cultural-științifice fără caracter strict religios care să funcționeze sub egida unei instituții religoase. Este vorba de Biblioteca, Muzeul și Arhiva Templului Coral. Cele trei instituții au reprezentat surse de documentare și cercetare pentru oamenii de știință preocupați de istoria evreilor din România, a menționat cercetătoarea. Potrivit unor opinii, sinagoga poate fi și un spațiu al dialogului și diversității și un loc al spiritualității. Se constată și o evoluție foarte pozitivă a sinagogilor ca instituții evreiești, o trecere de la modernitate la postmodernitate. Există o reziliență a sinagogii față de o agresiune seculară și de integrare socială.’
Ilinca Ilian scrie in LaPunkt despre cartea lui Ricardo Piglia ‘Calea Idei Brown’: ‘Titlul original al romanului, El camino de Ida este cu adevărat intraductibil, jocul de cuvinte, o dilogie, bazîndu-se pe paronimia dintre prenumele eroinei (Ida Brown) şi cuvîntul spaniol pentru „dus”. „Drumul Idei” este în acelaşi timp un drum cu sens unic, fără întoarcere, referinţa fiind multiplă: moartea tragică a personajului feminin, căutarea nesfîrşită a mobilului crimei, autoscopia necruţătoare a naratorului alături de cea a geniului rău Thomas Munk, dar mai presus de toate imposibila revenire la natură din sînul unui capitalism imposibil de ţinut sub control sau de redirecţionat. Drumul de întoarcere fiind impracticabil, utopia rămînînd un orizont ultim, deliberat intangibilă pentru a nu fi transformată în contrariul său, rămîne deschisă posibilitatea îndeletnicirii constante cu lumile alternative, deşi şi aici, ca şi oriunde, saltul în rău e oricînd posibil.’
(Dan)
Așa cum am mai scris aici, nu sunt un fan al scrisorilor semnate de Andrei Crăciun (fie în Suplimentul de cultură, fie pe Internet), dar cea publicată acum în ZiarulMetropolis.ro, către preferatul meu Charles Bukowski, mi-a atras atenția: ”Domnule Bukowski, dumneavoastră sunteți domnul Chinaski din aceste povestiri, oricine o înțelege. Dar sunteți, totodată, și altcineva – nici zeu, nici profet. Un om anxios și ipohondru care a cuprins, totuși, cumplita povară de a fi viu. Dar nu o să mă apuc acum vă scriu că ați trăit ca un neisprăvit, un nebun, un porc bătrân și un ratat care a avut noroc că a știut să așeze în cuvinte sufletul lui și pe al meu, în același timp. Nu. O să vă scriu altceva, domnule Bukowski. Nu sunt rele deloc povestirile astea, dar am mai citit povestiri care nu sunt rele deloc. Ceea ce vă salvează, ceea ce vă înalță, ceea ce v-a făcut să deveniți, până la urmă, Bukowski (și să nu rămâneți încă un Chinaski de care nimeni să nu-și amintească) a fost neîncetata căutare (religioasă, aproape, pură, în ciuda tuturor mizeriilor) a dragostei. Ați fost un ticălos, neîndoielnic, dar ați și căutat în tot timpul ăsta marea frumusețe, ca și cum ea chiar ar exista. Pentru această naivitate, v-am iubit de la început domnule Bukowski, și tot pentru această naivitate vă iubesc încă. Nu vreți să știți ce a urmat pe aici de când v-ați retras să beți cu îngerii, cum se zice. Așa că nici nu o să vă mai spun că ați fost chiar ultimul mare romantic.”
Ema Cojocaru publică pe blogul său o listă cu cărți despre/cu iarnă. Printre ele, ”Vulpea albastră”, de Sjon: ”Am impresia că toți scriitorii islandezi contemporani au preluat ceva de la Halldor Laxness, căci și la Sjón am întâlnit un amestec de magic și rudimentar, de absurd și ridicol, și o Islandă în mare parte imaginară, populată cu eroi și nerozi. Personajul său, pastorul Baldur Skuggason, cel care se află în urmărirea vulpii din titlu, este un astfel de nerod cu trăsături de erou, care, în lupta cu forțele naturii, dă dovadă de vitejia și încăpățânarea unui personaj mitologic, asemenea lui Bjartur din Oameni independenți. Cartea lui Sjón este cea mai stranie dintre toate, și am observat că nu prea a fost pe gustul cititorilor români. Și pe mine m-au nedumerit la început paginile pe jumătate goale, care amintesc de un poem în proză, dar, pe măsură ce am avansat cu lectura, cuvintele s-au transformat treptat în imagini, iar în fața mea s-a desfășurat imensitatea acoperită de zăpezi a Islandei. Spațiile goale din fiecare pagină au devenit cadre lungi, umplute de încordare, o tăcere încremenită și pași prudenți prin zăpadă, în urmărirea unei vulpi albastre.”
Una dintre cărțile lansate la finalul anului trecut și a suscitat ceva dezbatere prin blogosferă a fost ”Cartea năsoaselor”, de Alexandra Rusu, o carte apărută la Editura Vellant. Despre ea, scrie Cătălina Miciu pe blogul Cărturești: ”Personajele pe care Alexandra le conturează sunt inteligente, amuzante, pline de șarm. O să vă întâlniți cu Michael Jackson, cu celelalte două surori prințese (una care scrie poezii, alta care îngrijește de tot felul de plante și animale miraculoase), cu un balon pavat cu intenții bune, care nu se deplasează decât dacă scopul misiunii e nobil, cu Matilda de Superbia („Pe rochia ei, aveai meniu complet: dâre de ostropel, pete de rață cu varză, firimituri de plăcintă cu vișine. Lipici de magiun. Trena îi era tivită cu râme și melci de casă.”), cu melcul-poet Kiril, care se ocupă cu arhivarea cărților, cele mai prost scrise dintre ele fiind ingurgitate de o mlaștină (ah, dacă și în viața reală ar fi așa, numai literatură bună am avea!), cu Miaus Maximus, maestru la Înalta Școală de Comprese și Bășini.”
(Jovi)
Contributori: Dan, Jovi.
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”În punctul lui rebbe G.”, de Dan Alexe
-”Bucuria de a nu fi perfectă. Memorii București-Tel Aviv 1941-2015”, de Riri Sylvia Manor
-”Dincolo de frumusețea perenă. Viață, moarte și speranță în orașul de jos din Mumbai”, de Katherine Boo
-”Toate focurile. Focul”, de Julio Cortazar
