Stim cu totii acum cine a castigat Premiul Nobel pentru Literatura 2012. Amuzant sa ne intoarcem cu cateva zile in urma, in perioada prezicerilor. Iata ce scria pe 6 octombrie colegul de la ‘ochiuldeveghe’: ‘Anul acesta avem nume foarte diferite pe lista celor care figurează la pariuri. În rîndul lor se regăsesc, printre alţii: Haruki Murakami, John le Carré, Patrick Modiano, Bob Dylan, Ngugi wa Thiong’o, Umberto Eco, Assia Djebar; în afară de Murakami, parcă, toţi ceilalţi sunt octagenari, dar nici el nu este prea tînăr, este născut în 1949. Se pare că Nobelul îmbătrîneşte simţitor! Alice Monro, care a cîştigat anul trecut acest premiu, avea 82 de ani. Atunci, eram suprins de alegerea făcută de comitetul de la Stockholm, cum voi fi cu siguranţă suprins şi în acest an! Pe acest fundal îmi dau seama, că literatura acestei lumi este atît de departe de lumea noastră, de lista noastră de lecturi, de ceea ce ştim cu adevărat despre fenomenele literare; de fapt, mă refer la mine…cel care-şi rezervă în fiecare an plăcerea de a se mira, de a descoperi, şi de a mi se confirma justeţea celor spuse în fraza anterioră.‘ Eh, Mondiano ‘merge pe 70’ cum se spunea in Moldova bunicilor, dar octogenar inca nu este. Si in fapt, pentru un premiu care vine sa incunune activitati de o viata, acordarea la varsta senectutii nu ar trebui sa mire prea tare. Problema este cand autori de marca pleaca dintre noi inainte de a primi suprema recunoastere. Eu sper ca si Philip Roth si Amos Oz si Murakami – scriitori pe care ii iubesc si apreciez enorm, pe care ii consider mai valorosi si mai consistenti in ceea ce au creat pana acum decat Mondiano si pe care Nobelul i-a ocolit pana acum vor apuca sa-si tina cuvantarile de acceptare la Stockholm in anii urmatori.
‘Idei teatrale’ este un nou blog dedicat teatrului. Il salutam si citam din prima cronica, care are titlul ‘Mai e Moloiere contemporanul nostru?’: ‘Directorul Teatrului Masca a decis că e momentul să fie readus în actualitate un text mai puţin jucat al lui Molière, dar foarte cunoscut de publicul bucureştean, mai ales datorită spectacolului realizat în anii 1990 la Teatrul Nottara, cu Horaţiu Mălaele în rolul principal. Aşa cum şi regizorul a punctat în micul discurs ce a precedat reprezentaţia, acel spectacol avea loc într-un moment dramatic al ţării noastre, iar toată montarea era îndreptată spre personajul principal, cel care mânuia totul. De data aceasta, Mihai Mălaimare a ales ca, din nou, să pună în evidenţă nu doar un artist, ci întreaga trupă pe care o coordonează. Astfel, distribuţia formată, în mare parte din generaţia tânără a teatrului, creează un spectacol închegat, în care niciunul dintre personaje nu pare a fi mai presus de celelalte.’
In continuarea ecourilor de la FILIT iata inca o relatare semnata de Cristina Foarfa de la bookaholic.ro de la unul dintre evenimentele importante ale festivalului – dialogul Hertei Muller cu Ion Vianu si cu publicul din sala Teatrului National din Iasi: ‘“Când am plecat din România eram distrusă nervos”, mărturisește scriitoarea, era obsedată, preocupată de ce se întâmplă acasă și foarte singură. Când a scris ceea ce a fost numită apoi o trilogie – “Omul e un mare fazan pe lume”, “Animalul inimii” și “Astăzi mai bine nu m-aș fi întâlnit cu mine însămi” (ultima tocmai publicată la Humanitas), problematica nu se liniștise și, chiar dacă nu au fost concepute împreună, după un plan, ele s-au legat. “Niciodată nu m-aș fi gândit să scriu despre altceva, e o experiență prea puternică ca să nu fii marcat”, adăugând că “jumătate din bibliotecile lumii e formată din oameni care nu și-au ales temele”, lucru confirmat și de Ion Vianu: “Nu noi ne alegem temele, temele ne aleg pe noi”. Despre scrierile Hertei Muller, Vianu punctează “extraordinara întindere a sentimentelor, latura acidă, latura ironică, cea funerară, cea grațioasă, toate îmbăiate în umor”, dar și “Scriitura colorată, variată, metafore surprinzătoare”. Herta e un curier de metafore pentru că a avut un contact atât de direct cu viața și a sesizat nuanțele”. ”E imposibil să fii sec când te doare ceva. Rezist la durere prin ceva ce fac eu, nu mă las bătută”, răspunde Herta.’
(Dan)
Ema de la Lecturile Emei scrie despre o carte pe care tot sper sa o citesc candva, dar o aman mereu: Ai toata viata inainte, de Romain Gary (Émile Ajar): ”Îmi plac foarte mult poveștile scrise din perspectiva unui copil (cum sunt și ”Mie nu mi-e frică” de Ammaniti sau ”Marele caiet” de Kristof), iar Ai toată viaţa înainte este un roman cu totul deosebit. Romain Gary reușește cu brio să personifice un protagonist pueril (dar deloc naiv) aruncat într-un mediu cu totul nepotrivit cu inocența vârstei, în mijlocul criminalității și al prostituției, personaj care își găsește însă un drum al lui cu ajutorul unor oameni de la marginea societății, dar și prin înțelepciunea-i precoce. În acest roman, scriitorul ne arată o altă față a lucrurilor, scoțând la iveală moralitatea acolo unde ne așteptăm mai puțin. El ne arată umanitatea din cloaca pariziană, inteligența din rana supurândă a orașului, sensibilitatea din mijlocul gropii de gunoi. Nu pot să nu remarc lipsa sexului într-o poveste care se desfășoară în miezul lui, dar și prezentarea voalată a violenței, pe care o putem trece ușor cu vederea – spre deosebire de cea a decadenței pe care nu o putem ignora, în ciuda umorului cu care este dezvăluită.”
(Jovi)
Contributori: Dan, Jovi.
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”La pierderea speranței”, de Nicolae Prelipceanu
–”Hitler, vecinul meu. Amintirile unui copil evreu”, de Edgar Feuchtwanger
-”Abandonații. De la Marea Criza economica la Gulag: destinele unor tineri americani in Rusia lui Stalin”, de Tim Tzouliadis (I)
–”Micul Chagall”, de Renata Carageani
-”poeziilaprimamână”, de Andrei Huțuleac
–”O să mă știi de undeva”, de Petronela Rotar
-”Sunt un gunoi, sunt un nimic”, de Radu Cârstea Ratzone
