Ruxandra A. scrie pe SemneBune.ro despre volumul de povestiri al lui Cătălin Mihuleac, ”Ultima țigară a lui Fondane”: ”Pe acest fundal sinistru se desfășoară cartea lui Cătălin Mihuleac, Ultima țigară a lui Fondane (ed. Cartea Românească, 2016), 13 povestiri triste și umoristice în același timp, care ilustrează perfect capacitatea psihicului uman de a face față catastrofei. Personajele fictive sunt extraordinar de vii și de puternice, în ciuda faptului că simt pericolul iminent al deportării cum se apropie și cu toate astea, se țin de șotii, încercând să păcălească sistemul. Avem parte de o incursiune teribilă în lumea culturală a etniei ”iudaice”, arătând modul în care aceasta a supraviețuit (sau nu) nedreptății.”
Săptămâna trecută am participat la o anchetă culturală pe Bookhub.ro, în care Liviu Drugă a întrebat câțiva scriitori, critici, bloggeri despre democratizarea opiniilor despre literatură (implicit prin apariția și înmulțirea blogurilor culturale) și părerea acestora despre site-ul Bookhub. Opiniile au fost în majoritatea lor pro-bloguri, cum ar fi ceea ce spune Dan-Liviu Boeriu: ”Din punctul meu de vedere, democratizarea opiniilor (cum o numești) e un lucru benefic. Nu sunt de acord, de exemplu, cu răbufnirea răposatului Umberto Eco la adresa Internetului care, cică, ar fi lăsat tuturor cretinilor dreptul de a se exprima public. Foarte bine că se exprimă. Și cu atât mai mult dacă aleg să vorbească despre cărți. Există o vorbă a cuiva, dar nu mai țin minte a cui, care spune, pe bună dreptate, că e întotdeauna preferabil excesul unei prea mari libertăți de expresie decât lipsa acestei libertăți. Cui îi face rău faptul că Internetul e plin de recenzii, mai bune ori mai proaste?”
Dar sunt și opinii contra, precum cele ale lui Ștefan Ciobanu: ”Democratizarea opiniilor despre cărți merge mână în mână cu democratizarea scrierii cărților. Așa cum se scrie pe bandă rulantă e normal să se comenteze pe bandă rulantă. Cele mai folosite canale sunt blog-urile, unde se mizează pe cărțile noi apărute, multe dintre ele lucioase și, dacă se poate, oferite gratis comentatorului de serviciu. Iubitorii de carte nu vor citi niciodată cronici cu iz de note de lectură, dar care în realitate sunt niște simple păreri de care nu avem nevoie.” Citiți toată ancheta, sunt opinii diverse, toate argumentate, printre care m-am strecurat și eu.
Pe blogul lui Constantin Piștea, remarcăm un interviu cu Carmen Mușat, în care se discută despre Seria Gheorghe Crăciun, începută în 2014 la Editura Cartea Românească și care va continua din 2017 la Editura Polirom: ”Gheorghe Crăciun a fost un constructor, avea vocaţia construcţiei. A construcţiei textuale, dar şi a construcţiei instituţionale. Un om de o verticalitate a opiniei fantastică, un om care-şi asuma întotdeauna opţiunile estetice şi ideologice, şi care nu făcea niciodată rabat de la calitate. Cred că Gheorghe Crăciun, un scriitor de o mare originalitate, vizionar aproape în tot ceea ce a scris, este o voce de care literatura română nu se poate dispensa şi care ar trebui cunoscută, cred eu, nu doar de publicul cititor, ci mai ales de cei care se ocupă cu literatura română. De scriitori, de critici din generaţii mai noi.”
Foarte interesant articolul Ioanei Pelehatăi de pe Scena9.ro, în care se povestește despre o societate despre care nu știam nimic, dar din care aș vrea să fac parte. E vorba de Societatea Română de Trivia: „Ce-i drept, și istoria Societății Române de Trivia e mai lungă decât ți-ai imagina. Începe în anii ’90, când posturile românești de televiziune difuzau frenetic numeroase concursuri de cultură generală: Robingo, Știi și câștigi, Riști și câștigi etc. În fața sediilor de televiziuni, pe Pache Protopopescu și pe Ermil Pangratti, se strângeau găști de potențiali concurenți pentru preselecții. Cum stăteau acolo cu orele, din posibili competitori au devenit prieteni. Numai că de-atunci și până acum, emisiunile, cu premiile lor cu tot și cu promisiunea de 15 minutes of fame câștigate prin cunoștințe, au dispărut. Au apărut showurile de reality TV, sitcomurile și telenovelele românești, internetul. Au trecut ani, vorba cântecului – și gașca de concurenți din primii ani ai tranziției s-a spart.”
Liviu scrie pe FanSF despre cartea lui Liviu Surugiu, Acesta este trupul meu: ”Liviu Surugiu se poate învârti în cadrul mai multor sub-genuri ale ficțiunii speculative. Din păcate însă n-o face prea des, cramponându-se de anumite idei, lucru care m-a și făcut să-i dau doar trei stele volumului de față pe Goodreads. Deși, dacă stau să privesc în urmă, să-ți placă două povestiri din cinci dintr-un volum nu este un lucru chiar atât de rău (cineva spunea că dacă ar găsi două sau trei povestiri care să-i placă dintr-o antologie cu să zicem douăzeci, tot ar fi o lectură satisfăcătoare; și aici nu-mi vin în minte decât antologiile Best of ale lui Gardner Dozois, în care trebuie să mă consider mulțumit dacă găsesc trei sau patru povestiri care să-mi placă). Însă parcă m-aș fi așteptat la mai mult. Iar exasperarea pe care mi-a provocat-o lentoarea scurgerii poveștii din „Întâlnirea” n-o voi uita prea curând. Însă… însă… aștept cu interes moderat, de data aceasta, un nou volum de Liviu Surugiu. Pe care-l voi îndemna, când ne vom mai întâlni, să mai abordeze și alte idei: un fantasy, un horror, un space-opera, ceva povești cu detectivi, nu și cu vise însă. Ajunge, consider eu.”
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”Potențialul erotic al soției mele”, de David Foenkinos
-”Grăsane făcând baie cu ușile larg deschise”, de Marian Ilea
-”Balcanii. O istorie despre diversitate și armonie”, de Andrew Baruch Wachtel
