Vizita lui Amos Oz in Romania si discutia organizata la Ateneu cu Gabriel Liiceanu au generat multe interviuri, relatari si comentarii in blogosfera. Despre evenimentul de la Ateneu Redactia lui CriticAtac scrie sub titlul ‘Fabulosul monolog al domnului Liiceanu, în compania unui whisky şi a lui Amos Oz’: ‘din cele două ore de conferinţă, mia de oameni pusă la patru ace şi venită de Ateneu a avut parte, în total, de vreo 15 minute pline de Amos Oz. Gurile rele ar putea spune că snobii din sală ar fi citit, mai bine, un interviu cu Amos Oz făcut de un ziarist oarecare, unde scriitorul ar fi răspuns la mai mult de trei întrebări, într-o conversaţie care chiar s-ar fi referit la ceva.’
Silvia Dumitrache publica in ‘Observator Cultural’ un interviu cu scriitorul israelian sub titlul ‘Am moştenit de la părinţii mei ambivalenţa raportării la Europa’. Iata-l pe Oz explicand relatia sa cu Europa: ‘Poveste despre dragoste şi întuneric este o poveste în primul rînd despre părinţii mei, nu despre mine. Ei sînt protagoniştii. Acei oameni erau europeni devotaţi, cu 70-80 de ani în urmă, într-o perioadă în care nimeni altcineva nu era cu adevărat european. Toţi erau fie români patrioţi, fie norvegieni patrioţi, spanioli patrioţi etc. Singurii europeni erau evreii, aşa cum a fost şi familia mea. Ei nu s-au perceput niciodată ca ruşi, ucraineni, polonezi, ci ca europeni. Şi tocmai din acest motiv li s-a pus eticheta de cosmopoliţi, de intelectuali fără rădăcini, de paraziţi. Aceste trei apelative peiorative făceau parte atît din vocabularul comuniştilor, cît şi din cel al naziştilor. Părinţii mei au iubit Europa, dar ea nu le-a arătat aceeaşi dragoste. Au venit în Israel şi au încercat să creeze o replică în miniatură a Europei, în mijlocul Ierusalimului. Ceea ce a fost tragic, patetic, dureros. Dar au încercat din răsputeri: bune maniere, păstrarea liniştii între două şi patru după-amiaza, multe cărţi, concerte, operă – au încercat cu disperare să creeze o mică Europă în inima Orientului Mijlociu. Am moştenit de la părinţii mei ambivalenţa raportării la Europa – sentimentele lor amestecate faţă de Europa, relaţia de iubire-ură. Pendularea aceasta se explică prin faptul că au fost daţi afară violent din Europa, la sfîrşitul anilor ’30, din fericire pentru ei. Dacă nu li s-ar fi întîmplat asta, ar fi sfîrşit ucişi, în anii ’40. Părinţii mei erau europeni, eu nu mai sînt. Dar am moştenit de la ei atracţia pentru Europa, deşi nu pot uita că acest continent pur şi simplu i-a dat afară. ‘
Radu-Ilarion Munteanu o intervieveaza pentru Liternet pe artista fotografa Marta Tomsa: ‘Termenul de nuntă nu sună tocmai plăcut, n-aş putea să explic exact de ce; de asemenea, foarte mulţi sunt de părere că fotografia de nuntă nu are nimic în comun cu arta fotografică. Eu mă opun cu vehemenţă! Cu riscul de a părea romantică, atunci când merg să fotografiez o nuntă, mă duc de fapt să fotografiez doi oameni îndrăgostiţi, care nu vor fi niciodată mai fericiţi şi mai împliniţi, în ipostaza de cuplu, că în acea zi. Sunt sentimente extraordinare şi lucruri minunate care se întâmplă acolo şi care odată surprinse în imagini capătă nuanţe de poveste şi atunci bineînţeles că vorbim de o dimensiune artistică. O asemenea zi, cu emoţii atât de puternice, surprinsă cum trebuie, nu poate să aibă altă dimensiune.’ O vizita pe Web situl artistei demonstreaza mai bine decat orice ca intr-adevar, fotografia de nunta poate avea si valoare artistica si nu numai sentimentala atunci cand este facuta cu pasiune si talent.
Observator cultural publica nominalizarile la premiile revistei pentru anul 2011. La categoria proza ele sunt:
-Magda Cârneci, FEM, Cartea Românească
-Marta Petreu, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, Polirom
-Octavian Soviany, Viaţa lui Kostas Venetis, Cartea Românească
-Stelian Tănase, Moartea unui dansator de tango, Editura Trei
-Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul, Polirom
-Alexandru Vlad, Ploile amare, Charmides.
Cu postarea din ‘Ce am mai citit’ despre doua versiuni ilustrate de Eugen Taru si Done Stan ale aventurilor baronului Munchausen, Micawer m-a readus in spatiul copilariei in care prima varianta a fost una dintre cartile mele iubite. Articolul include o bogatie de ilustratii fermecatoare.
(Dan)
Normal, pe blogul Istorioare bucurestene, avem o povestioara despre “Încântătorul obicei al mărţişorului (care) s-a practicat din vechime şi în Bucureşti, ca în toate locurile unde au trăit românii (şi bulgarii şi macedoromânii şi aromânii)”.
“O carte despre Bucuresti – experiment literar sau literatura experimentala” – „Povestea trecatorilor din Bucuresti” prezinta si Radu Oltean. ATENTIE: cartea poate fi descarcata in format electronic!
Pe blogul „ce-am-mai-citit”, Micawber prezinta volumul „Raspuns criticilor mei si neprietenilor lui Negru Voda” al lui Neagu Djuvara, aparut in anul 2011 la Editura Humanitas, volum care este o reactie la comentariile iscate dupa prima editie a cartii.
Scormonesc iarasi pe blogul lui Dan Boeriu in cautarea unor recenzii determinante si gasesc „Cartea de nisip” – Borges. Incitante aprecieri, care imi dau branci sa citesc si eu aceste povestiri :), asa pentru compararea gusturilor: „N-o să pot spune, fireşte, că nu mi-a plăcut nimic. Borges e un povestitor iscusit. Problema mea a fost aceea că de câte ori începeam o nouă povestire îmi propuneam să rămân atent şi captiv până la următoarea, însă nu ştiu ce duh al Crăciunului (probabil Grinch) îmi confisca plăcerea asta şi nu terminam ceea ce aveam de terminat fără un căscat prelung şi fără conştientizarea ideii că autorul m-a pierdut undeva pe drum. E un ermetism călduţ aici, asociat cu un elitism de viţă nouă, în bucăţi epice preteţioase, cu vag miros baroc. Adică nu pe gustul meu.”
De pe „Blogul lui Manole” (Marius Manole) un post care trebuie musai sa-l cititi. Este plin de amaraciune: „De ceva vreme, fie ca joc eu, fie ca sunt spectator, imi vine sa ma ridic si sa ies.” Si veti vedea, cu tristete, care este motivatia actorului! Marius Manole este insa salvat de simtul umorului. Pe voi ce va salveaza?
(Delia)
Iulian Fira a citit o carte „a carei lectura l-a durut” si anume „Jurnalul Annei Frank”, aparuta de curand in traducere romaneasca la Editura Humanitas: „Cand ajungi insa la pasajele in care Anne Frank isi marturisteste sperantele si aspiratiile de viitor, in care se intreaba ce va face dupa razboi, randurile scrise pur si simplu dor. Au fost momente cand am inchis cartea, vrand parca sa indepartez de mine cupa amara a acestui destin tragic, dar nu am avut incotro si am revenit. Propria constiinta mi-ar fi facut zile fripte, daca nu as fi dus Jurnalul Annei Frank pana la capat. Am auzit ca in unele parti ale lumii, aceasta carte se studiaza la scoala. O fi indicat, n-0 fi, nu stiu; cred, totusi, ca Jurnalul Annei Frank trebuie citit in intimitate, acolo unde poti plange in voie.”
Bogdan-Mind Porn a scris cuvinte frumoase despre ultima carte a lui Sarmago, Cain, cu numeroase paralele fata de celelalte carti ale sale si trimiterile biblice ale cartii: ” Un roman foarte plăcut de citit, mai ‘uşor’ decât majoritatea cărţilor lui Saramago, însă perfect pe post de ‘testament literar.’ Într-un anumit fel completează Evanghelia după Isus Cristos, şi totodată oferă, cum spuneam la început, un final foarte interesant, mai exact ultima frază din literatură a lui Saramago, care poate fi interpretată în atâtea moduri: ‘The story, though, is over, there will be nothing more to tell.‘ „
Capodopera lui Kazuo Ishiguro, „Ramasitele zilei”, a fost citita de Capricornk13 chiar la Londra: „Deşi mi-a plăcut extrem de mult romanul, nu cred că l-aş reciti… Nu e deloc o lectură confortabilă, am rămas… copleşită de tristeţe cred că nu e prea mult. Aproape că nu-mi vine să mă mai apuc şi de Un artist al lumii trecătoare, singura mai celebră pe care nu i-am citit-o lui Ishiguro. Omul ăsta are de fiecare dată capacitatea de a mă emoţiona profund, iar ceea ce scrie el nu e tocmai o prăjitură cu frişcă, te cam muşcă emoţiile de care vorbeam.”
Tot pe Capricornk13, despre o carte care se parea ca va sparge multe mituri ale literaturii romane, „Iluziile literaturii romane”, de Eugen Negrici, despre care autoarea blogului considera ca nu demoleaza nimic din ierarhiile pe care toti cei cunoscatori erau obisnuiti: „Da, evident că literatura de la paşopt se poate numi cu foarte mare greutate romantică sau preromantică, evident că e o aberaţie să susţii că a existat iluminism în literatura română când în perioada aia în Ţările Române se scria în slavonă şi numai documente cu caracter bisericesc sau administrativ, desigur că n-ai niciun temei să inventezi o continuitate în literatură când nu ai fost în stare niciodată s-o demonstrezi pe cea istorică. Normal că simbolismul românesc, atât cât a existat, n-a fost decât o palidă şi târzie reflecţie a modernismului de pretutindeni sau că la noi nu se putea dezvolta nimic în mod organic din cauza condiţiilor istorice. Când te afli sub asuprire naţională faci Şcoala Ardeleană, sub dictatură versuri legionare, sub bolşevism scrii realism socialism. Nimic ciudat aici.”
Dragos-Chestii livresti anunta inca de la anuntul lansarii in traducere romaneasca a romanului „Purificare”, de Sofi Oksanen ca este o carte pe care o astepta. A citit-o intre timp si are numai impresii favorabile (poate cu exceptia copertei): „sofi oksanen scrie foarte bine, ştie să alterneze planurile temporale, cele spaţiale, acţiunea se deschide şi se închide la momentul potrivit, personajele dispar şi apar pe surprinderea cititorului. dacă mai sunt adăugate şi niscaiva violuri, intrigi politice, sclavie sexuală şi ruşi, reţeta unui roman reuşit e gata.”
Tot Dragos scrie despre impresiile sale de la Ateneu, de la discutia Amos Oz-Gabriel Liiceanu.
(Jovi)
Contributori: Dan, Delia, Jovi
