Nu mai citisem de mult o cronica scrisa de rim – Radu Ilarion Munteanu. Iata-l recenzand pe blogul sau volumul de poezie ‘Tren printre zodii’ al lui Florea Burtan aparut la Editura Neuma din Cluj: ‘Cele mai multe poezii sunt cumva la persoana a doua. Poetul se adreseaza unei entităţi. La prima vedere, interlocutorul e iubita. Ca… instituţie. Simbolică. Recitind mai atent, constatăm un joc subtil. Unele texte sunt adresate, canonic, iubitei, ca în orice poezie de dragoste. Dar există şi texte adresate unui interlocutor difuz, uneori ambiguu. Cititorul nu e condus univoc, i se lasă cu abilitate o anume libertate de interpretare. Poate considera că scrisoarea de dragoste e adresată unui simbol reprezentativ, ori unui înger, ori unui alter ego. Ca mărtursire către acest alter ego a sentimentului. Ba odată adresanta e însăşi absenţa.’
Liviu Antonesei citeste din scrierile lui Amos Oz aparute in excelenta colectie de autor de la Editura Humanitas si impartaseste din trairile sale pe blogul personal: ‘De o bucată de vreme, recitesc – iar trei dintre cărți le citesc prima oară – opera lui Amos Oz. Sînt spre final, mai am de terminat Povestea despre dragoste și moarte. Am lăsat-o la sfîrșit nu pentru că este cea mai masivă carte a lui Oz, nici pentru că am găsit-o mai tîrziu decît pe altele, ci pentru că într-un fel ne ajută să le înțelegem mai bine pe celelalte. Cam toată literatura marelui scriitor israelian este autobiografică, dar aceasta este în mod explicit așa, nu este travestită într-un roman. Ei, bine, în plină citire și recitire a lui Oz, astă noapte m-am visat în lumea sa, la Ierusalim, dar nu era Ierusalimul de acum, ci cel din majoritatea cărților sale, cel din epoca mandatului britanic și al primilor ani după independență. Și nu eram singur, eram cu Michael Shafir, pe care nu l-am mai văzut de mulți ani, și amîndoi vedeam Ierusalimul ca și cum ar fi fost filmat dintr-o dronă, numai că drona păream eu, poate și Michael era!, pentru că zburam. Un Ierusalim prăfos, cu multe clădiri urîte, ponosite, cenușii, în anotimpul cald, pentru că eram îmbrăcați ușor, nu în multele haine necesare în anotimpul ploios, iarna ca să spun așa.’
Peste doua saptamani voi vedea la Opera Israeliana din Tel Aviv ‘Don Carlo’ de Verdi intr-o montare locala. Interesant, Opera din Bucuresti o pune in scena aproape simultan, si Virgil Oprina a iesit incantat de la spectacol: ‘Începând de la libretul de Josephe Méry şi Camille du Locle, bazat pe piesa omonimă de Friedrich Schiller, pentru care Verdi a creat una dintre cele mai convingătoare poveşti sonore, din repertoriul de gen, trecând apoi prin concepţia regizorală de tip one man show a regizorului italian Mario De Carlo sau evoluţia orchestrei condusă admirabil de dirijorul Tiberiu Soare şi culminând cu regalul de voci aflate într-o stare de graţie, în care a strălucit, practice, întreaga distribuţie. Îi amintim aici în mod special (din varianta văzută pe 18 februarie 2018) pe Don Carlo: Daniel Magdal – invitat, Elisabetta de Valois: Cellia Costea – invitat, Regele Filip al II-lea: Ramaz Chikviladze (Georgia) – invitat, Rodrigo, Marchizul de Posa: Cătălin Ţoropoc, Principesa Eboli: Oana Andra, Marele Inchizitor: Marius Boloş. Toate au făcut ca pe scena Operei Naţionale din Bucureşti publicul să nu trebuiască să facă nici o concesie, ci să se bucure de un spectacol captivant, dinamic, situat fără nici o rezervă în pragul de aşteptare al anului 2018 la un mai mult decât onorabil nivel european.’
(Dan)
Doru Căstăian scrie pe Bookhub.ro despre volumul de povestiri ”Cei frumoși și cei buni”, de Cristian Fulaș, apărut la Editura Polirom: ”Îmi exprim încă o dată admiraţia şi interesul faţă de acest scriitor erudit, straniu, nervos şi teribil de ambiţios. Pariurile sale sunt mai mult decât riscante. Proteic şi complex, neliniştit şi inconfortabil prea mult timp cu aceleaşi soluţii tehnice, Fulaş se exprimă mereu schimbător, mereu ofertant, mereu la limită. După părerea mea, aşa cum se prezintă în acest volum, proza lui n-a ajuns încă la distilarea totală, forţa ei e încă prea difuză, ezoterismul ei încolăcit riscă încă să îndepărteze cititorul mai puţin dispus la travaliu. Uneori, complexitatea riscă să strice bucuria lecturii, ca în Agenţia, de pildă, unde am senzaţia că asistăm la o vânătoare de iepuri întreprinsă cu arme nucleare. Dar, prin nuvele ca Liniştea sau Giovanni, Fulaş îşi demonstrează scurt şi irefutabil stofa de scriitor autentic şi puternic. Filosoful Jean Luc-Nancy spunea undeva că gândirea este fie la limită, fie nu este. Scrisul lui Fulaş este gândire desfăşurată, murmurul critic, litania îndoielii însoţesc permanent actul fundamental al scrisului care este, inevitabil, unul de credinţă. Credinţă după plâns, după om, după Dumnezeu.”
Se discută mult în ultimele săptămâni, în blogosfera literară, de cartea lui Cinghiz Aitmatov, ”Djamilia”, apărută la Editura All. Despre ea, am citit la PostModern un articol semnat de Adriana Gionea: ”Ce începe prin descrierea unei poveşti de iubire din timpuri trecute va continua cu mesajul mereu actual: acela de a-ţi construi propria libertate cu preţul încălcării unor cutume şi al dezaprobării coletive. Povestea acestui personaj-martor aşează romanul lui Cinghiz Aitmatov nu doar pe raftul celor mai frumoase poveşti de iubire, cât şi pe cel dedicat poveştilor despre vara maturizării bruşte ce schimbă traiectoria şi conştiinţa unui adolescent.”
Unul dintre romanele interesante apărute de curând la Editura Nemira este ”Femeia din Orient Express”, de Lindsay Jayne Ashdord. Despre acesta, scrie Belle Maryliyn la Bibliocarti.com: ”Femeia din Orient Express” este o ficţiune artistică ce conţine detalii importante din realitate, dar şi din istorie. O perioadă tulbure din viaţa reginei romanului poliţist este redată de Lindsay Jayne Ashford care combină cu măiestrie imaginarul cu adevărul, iar documentarea acesteia despre istoria vremii este una impresionantă, la fel şi talentul acesteia de a creiona locuri şi fapte. Acţiunea romanului este plasată în toamna anului 1928, când, aşa cum suntem informaţi în postfaţa volumului, Agatha Christie chiar a făcut o călătorie cu Orient Express şi a divorţat de soţul său Archie Christie, pentru a se recăsători ulterior cu Max Edgar Lucien Mallowan, un arheolog britanic. Sursele de inspiraţie ale autoarei au fost atât volumele de memorii şi biografiile cât şi romanele Agathei.”
Ce-a mai citit Ionescu de pe blogul Nopți și zile? Ne spune în articolul consacrat lunii februarie 2018, iar printre cărțile citite se numără și Ruta subterană, de Colson Whitehead, despre care am scris și eu anul trecut pe Filme-carti.ro: ”o carte cel puțin la fel de premiată ca viața măruntă (vezi postarea de acum 1 lună) este underground railroad, de colson whitehead. cu ocazia asta am aflat că au existat numeroase rețele prin care sclavii din sudul statelor unite evadau către nordul aboliționist. li se zicea undergorund railroad, deși nu era vorba de o cale ferată, cu atât mai puțin de una subterană. în roman însă, exact asta devine ruta subterană. frustrant pentru un om care a trăit atâta amar de vreme în drumul taberei și care deja de vreo 2 ani le zice copiilor: „data viitoare când venim în bucurești, o să avem metrou lângă bloc”. revenind la roman- o tânără sclavă fuge de pe o plantație din georgia cu ajutorul acestui pseudometrou, trece prin mai multe state, fiecare cu specificul său în ceea ce privește situația afro-americanilor. lectura a fost o plăcere,deși e posibil să îmi fi scăpat tocmai înțelesul profund. bunăoară finalul. nu cumva e doar o iluzie? eu zic să lasați orice treabă și să citiți ruta subterană. 5 stele.”
Una dintre cărțile fundamentale traduse și publicate anul trecut la noi a fost ”Povestea lui Genji”, de Murasaki Shikibu, apărută la Editura Polirom. O carte masivă și importantă a literaturii nipone, despre care s-a scris prea puțin. Am descoperit însă acum o recenzie, scrisă de Ana-Maria Negrilă, în revista online Egophobia: ”Deși o lectură dificilă pentru un cititor neantrenat, Povestea lui Genji reprezintă nu numai o fereastră spre trecut, ci și o creație unică a spiritului uman ce reușește să înfrunte timpul. Dacă până în secolul al XIII-lea, o mare parte din textul original fusese deja modificat prin copieri succesive, de-a lungul timpului, o serie de oameni de cultură și-au dedicat viața încercând să refacă varianta originală, printre ei aflându-se Minamoto no Mitsuyuki, poetul Fujiwara no Teika (1162-1241) și, nu în ultimul rând, Yosano Akiko însăși, eforturile lor fiind martore ale caracterului unic al acestei lucrări.”
Luna februarie e considerată luna iubirii, așa că cei de la Scena9.ro au citit și au recomandat 7 cărți cu și despre iubire. Printre ele, ”Mătușa Julia și condeierul”, de Mario Vargas Llosa, recomandată de Ionuț Sociu: ”Aveam vreo 18 ani atunci când am citit Mătușa Julia și condeierul și țin minte cât de surprins eram de combinația asta dintre erotism și umor, pe care nu o mai întâlnisem în altă parte. Fiind un puștan speriat, credeam că romanele de dragoste trebuie să fie siropoase și plictisitoare, ce treabă să aibă senzualitatea cu comedia? Dar adevărul e că, în perioada aia, eram foaaarte „receptiv” la poveștile de dragoste care implicau un tânăr și o femeie mai în vârstă, de aia am și citit Roșu și negru, de Stendhal, într-o stare febrilă, și cred că tot de aia am fost așa de captivat de Mătușa Julia și condeierul.”
(Jovi)
Contributori: Dan, Jovi.
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”Monștri invizibili”, de Chuck Palahniuk
–”Banda lui Mobius”, de Clifford A. Pickover
–”Extinderea domeniului luptei”, de Michel Houellebecq
–”Frederick”, de Leo Lionni
