Daniel Cristea-Enache incheie interviul lunii martie de la liternet.ro in care l-a avut ca interlocutor pe Michael Shafir: ‘DC-E: v-aş ruga să oferiţi cititorilor noştri două versiuni proiective asupra României de peste un deceniu. Una realistă, centrată pe experienţa dvs.; şi alta aspiraţională, în acord cu convingerile dvs. de profunzime. Cum credeţi că vor sta lucrurile? Cum credeţi că ar putea să stea? MS: Talmudul spune că de cînd a fost distrus Templul lui Solomon, profeţia aparţine copiilor şi nebunilor. Credeţi că la vîrsta mea mai pot fi considerat a fi copil? Unicul răspuns pe care vi-l pot da avînd siguranţa că nu greşesc este că peste zece ani societatea românească va fi cu o decadă mai în vîrstă. A existat în România un evreu care s-a încumentat după 1989 să se aventureze în profeţii. Drept care a fost ocărît pe toate drumurile ce duceau la Dămăroaia. Am considerat atunci că omul era mult prea optimist. Douăzeci de ani se recuperează cu uşurinţă în viaţa unui popor. Două sute de ani ridică însă o problemă serioasă. Şi dacă punctul nostru de referinţă e Occidentul european, cam atît măsoară decalajul. Poate ştiţi că răspunsul la întrebarea „de cîţi psihiatri e nevoie pentru a schimba un bec?” este: „ajunge unul singur, cu condiţia ca becul să vrea într-adevăr să se schimbe”. Becul românesc a evoluat fără îndoială în aceste două secole. Alaltăieri era un biet opaiţ, ieri era o lampă cu gaz, iar mîine va fi standardizat potrivit normelor europene. Ceea ce înseamnă trei lucruri: primo: va fi fabricat în străinătate sau sub licenţă străină, deci banii vor intra în alte buzunare; secundo: va lumina o arie vizuală mult mai mare decît bietul său predecesor ceauşist de 40 de waţi; drept care, şi ăsta e ultimul punct, ne vom lua cu mîinile de cap nu numai ziua, ci şi noaptea.’
Rubrica ‘Cultura’ de la ‘Adevarul’ publica un interviu al lui Laurentiu Ungureanu cu Nicolae Manolescu, interviu cu multe intrebari si raspunsuri legate de biografia presedintelui Uniunii Scriitorilor: ‘Am asistat la arestarea mamei. Eram la Râmnicu Vâlcea, în vacanţă, la bunicii mei materni. Pe 14 august 1952, în ajun de Sfânta Maria Mare, mama a venit să ne ia, pe fratele meu şi pe mine, fiindcă începea şcoala. În noaptea aia, la ora 4.00, au arestat-o. Casa din Râmnicu Vâlcea era plină de chiriaşi pe vremea aceea, iar noi stăteam toţi într-o cameră: fratele meu, eu, bunicii, mama. Era ca la cămin. Aşadar, de sub ochii mei au arestat-o. Pe tata îl arestaseră la 12.00 noaptea la Sibiu. Tata a stat până în februarie ’54, iar mama – până în iunie ’54. După ce au ieşit din închisoare, tata a vorbit o singură dată, în anul în care a murit. A venit la Bucureşti să-şi facă nişte analize şi vreo două nopţi a povestit nişte lucruri care m-au lăsat cu gura căscată. Mama, cum a ieşit din închisoare, a început să vorbească despre tot.’
‘Observator Cultural’ publica doua interviuri ocazionate sa Salonul Cartii de la Paris. In primul Jean MATTERN, editor la Gallimard ii raspunde Adinei Dinitoiu: ‘AD: Cum vi se pare standul românesc la Salon du Livre? JM: După cum ştiţi prea bine, au fost multe probleme înainte chiar de sosirea delegaţiei româneşti la Salon du Livre. Probleme de ordin politic, dar şi de politică culturală, să spunem aşa. Au fost cîteva reacţii personale ale autorilor invitaţi pe care, în ce mă priveşte, le regret. Pot înţelege motivele pentru care ei au decis să nu participe la Salon du Livre, dar personal le regret foarte mult, pentru că, de fapt, hotărîrea lor afectează cel mai mult publicul francez. Eu am aşteptat foarte mult această întîlnire între publicul francez şi autorii români, iar faptul că nu au venit, că au boicotat prezenţa românească la Paris pentru motive de politică culturală românească echivalează cu a se înşela asupra ţintei acţiunii lor: de fapt, singurii care vor suferi în urma acestei acţiuni vor fi, pe de o parte, autorii înşişi, iar pe de alta, publicul francez. Fanii lui Mircea Cărtărescu, în mod special, nu vor avea astfel plăcerea de a-l asculta, de a asista la conferinţe şi la dezbateri, de a avea autografe de la el. Încă o dată, deşi înţeleg motivele lor politice şi nu le judec, găsesc totuşi regretabilă decizia lor de a nu veni la Salon du Livre. Mi-ar fi plăcut ca delegaţia României să fie completă şi să reprezinte literatura română în toată diversitatea ei; e adevărat că nu există încă mulţi autori români cunoscuţi de marele public, iar Mircea Cărtărescu se număra printre aceia cunoscuţi şi e păcat că tocmai el a luat decizia de a nu mai veni la Paris. Există mulţi alţi autori interesanţi care merită descoperiţi în delegaţia română la Salon du Livre – printre ei unii sînt publicaţi chiar de noi la Gallimard, cum ar fi Gabriela Adameşteanu, Horia Bădescu, dar şi alţii, publicaţi de alte edituri, cum este Dan Lungu, pe care l-am citit şi care-mi place foarte mult etc. E o săptămînă – cele cinci zile – a întîlnirilor şi descoperirilor de autori români.’
Al doilea interviu a fost luat de Dan Burcea lui Boris Vesterman, participant la masa rotundă intitulată ‘Ecrire la Shoah’, coordonată de Alexandra Lavignel-Lavastine, filozof, istoric, specialistă în istoria contemporană a Europei de Est, și la care au participat Lucian Boia și Andrei Oișteanu: ‘DB: Să revenim la drama bunicului și a mătușii dumneavoastră. BV: Așa cum v-am spus, bunicul și mătușa mea Eugenia, sora mai mică a mamei, care nu se căsătorise, au fost arestați în 1941 și conduși de Armata română spre Transnistria, într-un convoi. Bunicul meu avea în jur de 85 de ani. Desigur, mersul pe jos la vîrsta lui înaintată i-a fost fatal. Cum nu putea să mai meargă, el a fost executat cu un glonț în ceafă și aruncat într-o groapă, după cum am putut afla mai tîrziu de la alți evrei martori ai scenei. Eugenia a fost omorîtă în același timp și în aceleași condiții.’
Raluca Duna scrie in Romania Literara despre cartea de interviuri ‘Interviu transfinit’ in care Mircea Ivănescu răspunde la 286 de întrebări ale lui Vasile Avram: ‘Şi totuşi, acest interviu, dincolo de preţioasele informaţii biografice, de crezul poetic atât de… „idiosincratic” pe care-l mărturiseşte (v. p. 171, nu o viziune, ci o „sensibilitate” „faţă de viaţă”), ne mai dă o altă, la fel de preţioasă, dovadă. Preţioasă mai ales pentru cei care l-au cunoscut şi au sperat să fie numiţi, la rândul lor, prieteni, de către Acela. Este vorba despre „cultul prieteniei”, despre „căldura” sufletească pe care o admiră atâta la prietenul său Matei Călinescu. Tocmai căldura tipică „atmosferei sufleteşti” a lui M. Ivănescu irizează din paginile acestei cărţi, cu luminile acelea de seară, retractile, concentrice din poezia sa. Cei care l-au cunoscut şi le amintesc, cei care nu l-au cunoscut pot recompune din lectura acestor pagini portretul unei atmosfere sufleteşti. ‘
La ‘TownPortal’ Adriana Gioanea scrie despre ‘Miramar‘ a scriitorului egoptean Naghib Mahfuz: ‘Naghib Mahfuz are un lirism care va dubla realismul apasator, captusit de vorbele pline de talc ale povestitorului oriental. Romanele sale te acapareaza si iti promit o lectura intensa. Pentru cititorii ajunsi prima oara in lumea scriitorului egiptean, Miramar este o fereastra spre o lume greu de inteles daca nu este vazuta prin ochii unui artist.’
Bogdan Dumitrescu scrie la MindPorn despre ‘Viscolul‘ lui Vladimir Sorokin: ‘Romanele mai târzii ale lui Sorokin, cele plasate spre mijlocul secolului XXI, în Mama Rusie ţaristă renăscută, deşi foarte bine scrise şi interesante, îmi par oarecum mai puţin importante decât experimentele sale postmoderniste duse la extrem, fie de proză lungă sau scurtă. O tendinţă de clasicizare, de cuminţire, se observă. Mai mult, se observă că dorind să fie mult mai politice romanele sale, acestea reuşesc să fie de fapt mult mai puţin. Nu cred că vom vedea Viscolul ars prin Piaţa Roşie. E un roman bun, arhaizant cu elemente postmoderniste şi aluzii politice explicite, însă n-aduce nici un fel de transgresare, nu cred că atinge prea multe sensibilităţi politice.’
Anamaria Blanaru scrie la BookMag despre romanul Hertei Muller ‘Călătorie într-un picior‘: ‘Cuvântul „patrie” apare de câteva ori în contexte de relaţionare sau de reintegrare fără însă a dramatiza situaţia emigrantului de nevoie. O uşoară ridicare din umeri ca în faţa unei poveri ce te depăşeşte este întreaga stare care este trăită de Irene şi dată mai departe într-un limbaj poematic, dar nu subiectiv şi uşor, într-un roman al respiraţiei întretăiate, al frazelor parcă spuse şi scrise pe jumătate şi al întrebărilor niciodată verbalilizate până la capăt.’
(Dan)
Dragos de la Chestii Livresti scrie despre jurnalul lui Petre Sirin, „Castele în Spania„, o carte aparuta recent la Editura Humanitas si aflata si pe masa mea de lectura: „meritul cărții, în afară de a contura o personalitatea culturii românești postbelice care a fost petre sirin este hotărât unul documentar – despre homosexualitatea intelectuală bucureșteană postbelică. se vorbește destul de puțin pe la noi despre această lume: emanuel bibescu (prieten cu proust), petru comarnescu (ironizat în presa din 34 cavaler de curlandia), panait istrati (poetul șezuturilor deflorate, după pamfil șeicaru), dina cocea, george oprescu, sorin titel – sunt personalități din cultura românească cu astfel de preferințe sexuale.”
Daca tot s-a sfarsit Salonul de Carte de la Paris, despre care s-a scris la noi destul de mult, dar nu evidentiindu-se realizarile, ci numai scandalul din jurul acestuia, este nevoie si de parerile celor care au fost acolo. Una dintre acestea apartine scriitorului Lucian Dan Teodorovici: „Acolo, la Paris, impresia generală era că aveam cea mai bună presă din ultimii ani. Articole frumoase despre literatura română în Le Monde, în Lire, în Magazine Littéraire, în diverse alte publicaţii. Şi cînd scriu „impresia generală” nu mă refer numai la scriitorii români, dimpotrivă: editori francezi sau vizitatori, pur şi simplu, făceau observaţiile astea. În presa din ţară însă, nimic n-a contat. Presa din ţară avea o singură perspectivă asupra Salonului: scandalul.”
Calauza scrie despre „Geniul si zeita„, de Aldous Huxley: „Chiar dacă subiectul e cam banal și desfășurarea acțiunii previzibilă, cartea se naște de fapt din coliziunea între realismul asumat (povestitorul, John Rivers, e nu doar un om de știință, dar și un adult experimentat care acum își judecă tinerețea cu detașare) și un ghem de judecăți filozofice, metafore mitologice, exagerări și hiperbole incongruente care rămân importante pentru acesta. E o combinație stranie între exaltarea și alb sau negrul adolescenței pe de-o parte și retrospecția metodică și justificativă, de cealaltă parte. E o carte care poate surprinde și fascina mai ales la vârsta adolescenței, când ești cucerit de intensitatea sentimentelor, în care te regăsești cu ușurință, dar și ghicești o amenințare surdă. „
(Jovi)
Contributori: Dan, Jovi
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-„Cronicile genocidului”, de Radu Aldulescu
–„Cel care ma asteapta”, de Parinoush Saniee
–„Singur în Berlin”, de Hans Fallada
–„Tristeţile unui american”, de Siri Hustvedt
