Laszlo Alexandru publica in blogul sau in doua episoade o luare de cuvant prilejuita de lansarea volumului II al cartii ‘Institutia cenzurii comuniste in Romania’ semnata de Liliana Corobca: ‘Despre ce este vorba? Autoarea a mers în Arhivele Naționale Istorice Centrale, a fotografiat documente (pentru că există și mulțumiri la adresa unei rude care i-a împrumutat aparatul foto, așa că știm cum se desfășura cercetarea), apoi le-a selectat. Sînt vreo 300 de documente, care se întind pe cîteva decenii, de pe la sfîrșitul anilor ‘40 și pînă în anii ‘80: de la înființarea cenzurii, devenită apoi Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor (DGPT), cu organigrama precisă, cine a fost șef, cine a fost șef de secție, care au fost lectorii etc. Problemele sînt dispuse oarecum ierarhic: de la documentele oficiale de înființare, prerogativele, structura și organizarea, raporturile cu alte instituții ale statului, relația capitală-provincie și pînă la portretul “specialistului” care se chinuie pe plantație, reconstruit din cioburi documentare. Vom vedea, în mod surprinzător, că cenzura nu era chiar atotputernică, fiindcă unii lucrători erau “furați” ca să fie trimiși șoferi pe la minister, sau secretare pe la ambasade. Șefii protestau că omul e calificat, nu se pot lipsi de el. Pe de altă parte, și cadrele înseși (găsim liste detaliate cu nume), sărmanele, trăgeau tare să-și termine liceul la seral. Unii deveneau chiar studenți, erau picați de profesori în sesiune, nu făceau față să presteze și la cenzură, să învețe și la facultate. Aveau o viață grea. Mai sînt și liste cu bolile de care sufereau. Te pomenești că aveau mustrări de conștiință, de-acolo dădeau în fandacsii și idiosincrazii, ca să nu mai vorbesc de bolile cardiovasculare și alte minunății, pe care ți le dă o asemenea meserie stresantă. Una peste alta, acum, cînd citim, constatăm că era o lume destul de măruntă. Am impresia că noi, stînd acasă și tremurînd și construindu-ne autocenzura, … vedeam dracul mai negru decît era.’
Iulia Verbancu scrie la ‘Blogul Carturesti’ despre cartea lui Michael Connelly ‘Avocatul din limuzina’ carte care a inspirat filmul ‘Lincoln Lawyer’ (titlul original al cartii): ‘The Lincoln Lawyer este – spuneam – primul roman cu și despre avocați al lui Michael Connelly. A fost o provocare, în primul rând pentru că nu era domeniul său. Sistemul juridic este complex, legea este subiectivă, iar cei mai buni scriitori de literatură judiciară la care se putea gândi lucraseră în sistem înainte să publice. Connelly își dorea să scrie un astfel de roman de când citise în copilarie To Kill A Mockingbird a lui Harper Lee, dar nu se simțise niciodată pregătit. Situația s-a schimbat în anul 2000, când – la un meci de baseball – a cunoscut un avocat de drept penal care lucra din propria mașină. A fost momentul în care a știut că are subiectul pentru o carte. The Lincoln Lawyer ieșea cinci ani mai târziu, din care trei fuseseră de documentare. Își consultase prietenii avocați și judecători, îi urmărise la lucru în sălile de judecată, pe unii îi transformase în personaje ale cărții și petrecuse extrem de mult timp într-un bar frecventat de apărători și procurori.’
Virginia Costeschi ii ia pentru BookMag un interviu lui Andrei Ciobanu, autorul romanului cu titlul provocator ‘Suge-o, Ramona!’: ‘VC: Cum vezi tu publicul cărții? Titlul a generat diverse controverse…dar e doar o invitație la lectură, de fapt. AC: Mulți s-au simțit agasați și deranjați de titlul cărții, însă după aia au citit povestea și și-au cerut scuze. Chiar am primit multe mesaje de genul ăsta. Știi cum e, sunt tot felul de oameni și clar nu ai cum să îi mulțumești pe toți. Până la urmă mi se pare că e alegerea fiecăruia ce citește, la ce filme se uită, unde iese în oraș etc. Nimeni nu poate obliga pe nimeni să facă ceva ce nu vrea. Însă, cel puțin pe net, toată lumea are o părere și vrea să și-o exprime. Asta e. //Cât despre publicul cărții, cred că e greu să generalizez. Sunt de la copii de liceu până la oameni maturi, cu familie și copii. Am aflat că și profesori de română care au citit ”Suge-o, Ramona!”, deci probabil ”diversificat” e cuvântul pe care îl caut.’
(Dan)
Ruxandra ne vorbeste pe SemneBune.ro despre o carte foarte buna, ”Zei americani”, de Neil Gaiman, aparut la Editura Paladin: ”Neil Gaiman a construit o lume care amintește de Iliada și Odiseea lui Homer, vizând aici un război cu o altfel de miză. Îți trebuie o imaginație foarte bogată și nu doar imaginație, ci și forța scrierii unui roman kilometric de-a dreptul. Pe lângă acțiunea în sine, descoperim povești uitate din îndepărtatele popoare cucerite de europeni sau din primele colonii britanice, povești menite să zbârlească pielea cititorului.”
Despre biblioteca Doinei Rusti aflam intr-un interviu de pe blogul Libris: ”Nu mai sunt bibliofilă. Într-un timp colecționam cărți rare, unele cu autografe celebre. Asta demult.Biblioteca mea arată acum ca un pahar de apă proaspăt epurată. Nu de multă vreme am renunțat la cea mai mare parte dintre cărți. De fapt mi-am oprit doar 10 la suta. Dar chiar și așa au rămas multe. Respectiv, trei pereți. În schimb, a crescut considerabil biblioteca electronică, unde am câteva zeci de mii. Citesc pe tabletă, pe e-reader, pe laptop și pe telefon. Am în format electronic cam orice carte mi-am dorit, de la Istoria othomanicească a lui Ianache Văcărescu la romane contemporane. De la Historiae animalium a lui Gessner la poeziile lui Dan Sociu. De pildă, recent am luat de la Serge Brussolo ultimul său roman, în format epub. Prin anii 80 făceam eforturi mari să-i cumpăr cărțile,care se găseau greu de tot. Chiar și documentele manuscrise de secol al 18-lea le am în format electronic. Câteva sute. Plus romanele mele, desigur, toate convertite pentru telefon sau pentru alte ecrane ale timpului în care trăim. În permanență am câteva romane în telefon. Cărțile uzuale sunt pe laptop, în fișiere tematice. De asemenea am un server cu filme si cărți așezate alfabetic. Multe dintre acestea cam inutile, caci în momentul de față aproape orice carte se găsește pe net. Cartea cea mai valoroasă? Nu e ușor. Totuși, pe hârtie dar si în format electronic, am Istoria românilor de V.A. Urechea, doar câteva volume din ea, dar suficiente pentru lecturile de inimă. E o carte cu documente originale, iar pe mine mă fascinează hârțogăria lăsată în urmă de oameni, mai ales acele acte care nu au pretenția de-a fi nemuritoare: testamente, scrisori, contracte, cărți de blestem, procese și alte înscrisuri pe care le-au păstrat românii în arhivele personale, de-a lungul secolelor.”
Laura Caltea scrie pe blogul sau despre o carte foarte interesanta aparuta la Editura Pandora M, Jurnal (1938-1945). Povestea unei fete care a supravietuit Holocaustului, de Helga Weissová: ”Jurnalul ei începe în 1938, și povestește, pe măsură ce se întâmplă, măsurile din ce în ce mai opresive la adresa evreilor, limitarea drepturilor și libertăților acestora, urmate de deportarea întregii sale familii în lagărul de la Theresienstadt (în 1941), viața din lagăr – foamea neîncetată, păduchii și ploșnițele, tifosul, pedepsele (cu bătăi sau chiar execuții), teama continuă, condițiile precare de locuire, dar și concerte, sărbători de Crăciun și Hannukah, conferințe despre Rembrandt și cărți citite seara înainte de culcare –, apoi, pe măsură ce Germania pierdea teren, transferul la Auschwitz și Mauthausen în vederea lichidării, drumul în vagoane închise, înghesuite și neaerisite sau în vagoane de cărbuni, descoperite și în care nu exista nici un adăpost împotriva ploii, și, în final, într-un moment în care, datorită slăbiciunii date de înfometare, oboseală și boală, moartea ajunsese să pară indiferență, nesperata eliberare și întoarcerea la Praga.”
(Jovi_)
Contributori: Dan, Jovi.
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”Exorcizat”, de Radu Găvan
-”Școala nopții”, de Deborah Harkness
–”Portretul lui Dorian Gray”, de Oscar Wilde
-”Inevitabil”, de Andrei Doboș
–”Disney. Cartea de aur a celor mai frumoase povești clasice”
