Ion-Valentin Ceausescu scrie la SemneBune despre ‘Hanul lui Manuc’ al Simonei Antonescu aparuta la Polirom: ‘Mă bucur că există autori (sau se pare că mai mult autoare) care se întorc în trecut și care au depășit cumva paradigma (sau moda) autoficțională sau mizerabilistă și scriu și astfel de cărți. E clar un pariu riscant, fiindcă dacă nu cunoști bine istoria și dai cu bâta-n baltă o să fie mereu cineva care se pricepe și care o să te taxeze de fug literele de pe pagină de rușine. Și, în plus, pare cumva desuet să scrii despre ceva ce s-a întâmplat demult când există atât de multe subiecte ofertante în zilele noastre, însă eu cred că e fals. Poveștile bune și talentul scriitoricesc pot transforma orice subiect, din orice timp, într-o carte de succes sau măcar într-una bună. Și e cazul Simonei Antonescu, căreia nu-i lipsește talentul chiar deloc, și al cărții pe care a scris-o. Am citit-o pe vară, departe de București, cu bucuria copilului care dă peste un lucru miraculos și care e în stare să stea ore întregi într-un loc și să se joace cu el. Nu numai că nu e deloc o lectură grea sau prea solicitantă, este tocmai invers. Te afunzi într-o lume apusă și descoperi ce nu merge la lumea de azi, întâlnești personaje din trecut și dai acolo peste tine și ai tăi. O carte reușită!’
Adriana Gionea de la PostModern a citit ‘Femeia inventata’ a lui Camille Laurens, aparuta in traducere la Editura Nemira, colecția Babel: ‘Ai crede că s-au epuizat toate abordările originale privind modul în care tehnologia şi reţelele de socializare interferează cu viaţă privată, uneori perturbând echilibrul afectiv. Însă Femeia inventată nu te plictiseşte. Dimpotrivă, este un roman care te face să-l citeşti pe nerăsuflate şi să-i apreciezi profunzimea, o profunzime afişată prin asocieri ingenioase de idei. Îţi vine să spui că Femeie inventată este un roman aşa cum doar o autoare din spaţiul francez putea crea: şlefuind feminitatea ispititoare şi erostismul prin expunerile extravagante ale sondărilor introspective şi printr-o pasiune declarată pentru lecturile controversate şi psihanaliză. Camille Laurens îşi transformă protagonista într-un labirint de mărturisiri, dorinţe şi concluzii alambicate despre cuplu şi percepţia socială asupra războiului dintre sexe.’
(Dan)
Pe blogul Institutului Goethe, se discută în continuare despre Lumea editorială românească, fiind chestionați oamenii de la promovare. În dosarul realizat de Bogdan Coșa, îi dăm legătura lui Alexandrei Florescu, PR la Editura Nemira: ”Ca să mă întorc la întrebarea despre ce aș schimba la funcționarea lumii editoriale din punctul de vedere al comunicării (despre celelalte s-au pronunțat deja ceilalți specialiști), aș schimba modul convențional în care se comunică în general și aș pleda pentru mai multă atenție la conținutul comunicat. Nu mai putem pretinde de la alții să facă o știre din apariția unei cărți sau un rockstar din autorul nostru. Noi avem datoria să livrăm acele conținuturi interesante pentru comunitățile la care vrem să ajungem. Sinopsisul unei cărți poate fi mai puțin atractiv decât un detaliu inedit din biografia autorului. Un video-interviu cu un autor va fi mai interesant decât o biografie tradusă și trimisă într-un comunicat de presă. O întâlnire cu mai mulți scriitori și cititori e mai dinamică decât o lansare de carte și tot așa.”
Valeriu Gherghel scrie pe Litero-mania.com despre acele volume de ”1000 de cărți care trebuie citite într-o viață”: ”Mă gîndesc că există, poate, și 1001 cărți pe care trebuie, trebuie, trebuie să le citim neapărat după ce murim cu bine. Oare în rai, în purgatoriu sau în fundul iadului mai ai timp să citești? Fiind vorba, cel puțin în cazul raiului și al iadului, de o eternitate (un interval temporal imposibil de gîndit cu mintea noastră mărginită), trebuie să-ți ocupi timpul cu ceva, nu? Și atunci intri în biblioteca lumii de dincolo (BLD) și ceri catalogul celor 1001 de cărți eschatologice, catalogul post-mortem. A mînca fructe în rai, a bea suc de soc, a contempla sfinte fecioare cu pielea de alabastru (ca sfînta Clara) și a asculta muzici angelice devin(e), cu siguranță, de la un moment dat încolo extrem de plicticos. Și, la fel, a fi chinuit de diavoli în iad: cu foc, cu pucioasă, cu plumb topit, cu manele, cu promisiuni electorale, cu propoziții din Maria Grapini etc. Te omoară încă o dată plictisul. Mori complet. Mori definitiv…”
Foarte incisivă și pertinentă mi s-a părut recenzia lui Andrei Velea de pe Bookhub.ro asupra cărții cult ”Fahrenheit 451”, de Ray Bradbury, cu referire și la situația actuală a învățământului românesc: ”Iar acum, că ați avut răbdare să citiți această cronică de carte, vă rog un singur lucru. Scrieți-i ministrului învățământului, numele lui nu merită amintit aici, Istoria în va trece la și alții, că nu de Manual Unic are lumea nevoie. Poate chiar nici măcar, în general, de manuale. Ar fi suficient ca școala să ne învețe cum să învățăm singuri. Iar cel mai de preț lucru pe care l-ar putea face ar fi să reaprindă dragostea de lectură autentică. Dar nu a oricărei cărți. Nu orice, oricum, oricând ne merită efortul. Să ne învețe spiritul critic, cum să le ochim pe cele bune! Voi încheia ca-n Pink Floyd: „Teachers, leave them kids alone!” Și-acolo se miră un „educator”, adică un funcționar însărcinat cu spălarea creierelor, că un puști recită o poezie.”
Continuă seria ”Bibliotecă de scriitor”, articole-interviu-fotografii publicate de Ema Cojocaru pe Bookaholic. În această săptămână, am citit interviul cu Andreea Răsuceanu, care povestește cum a apărut pasiunea pentru lectură: ”Nu-mi amintesc exact momentul, dar cred că a apărut în copilăria foarte timpurie, asta și pentru că toți ai mei citeau. Bunică-mea e cea care mi-a deschis gustul pentru lectură. Întotdeauna m-a fascinat cum dădea ea pagina cărții – avea un fel aproape solemn, îmi amintesc și acum degetele ei lungi, pergamentoase, foarte albe, întorcând paginile. Cum spuneam mai devreme, mi se pare că relația cu cartea ca obiect s-a schimbat cumva în timp. Bunică-mea și cei din generația ei aveau un anumit fel de a atinge și mânui cărțile, de parcă restituiau obiectului respectiv demnitatea lui originară. Ritualul ăla se întâmpla de mai multe ori în timpul zilei (cum prindeam pe cineva din casă, îl puneam să-mi citească) și, urmărind gestul bunicii, care avea ceva hipnotic, mi-am dorit foarte mult să fac și eu asta. Întotdeauna mi-a plăcut să citesc și să scriu, mă fascinau lucrurile astea chiar atunci când nu știam să le fac. La patru-cinci ani, învățam pe de rost poezii și povești scurte, iar apoi urmăream cu degetul rândurile din carte și mă prefăceam că citesc. Ai mei chiar au crezut la un moment dat că învățasem să citesc, dar nici pe departe, pur și simplu mi se părea cel mai extraordinar, spectaculos și nobil lucru. Pe urmă, și mai mult mi-a plăcut să scriu, și atunci imitam scrisul, făceam tot felul de mâzgălituri pe porțiunea albă a foilor. Cred că și acum mai am, în celălalt apartament, cărți pentru copii peste care se suprapunea acest manuscris imaginar al meu. Aveam rafturile mele cu cărți, și, de câte ori ai mei îmi aduceau cadouri sau veneau în vizită să mă vadă la bunici, îi întrebam: „Da’ cărți nu mi-ați adus?”. La școală, mi se păreau fascinante chiar și textele alea inepte din Abecedar, erau o sursă inepuizabilă de plăcere a lecturii.”
Revin la Valeriu Gherghel, de data aceasta cu un articol de pe blogul său, în care aflăm lucruri noi și inedite despre Flaubert: ”Nu-i stima pe criticii literari, îi detesta cu plăcere: „sînt niște paraziți; se folosesc de cărțile recenzate pentru a vorbi, în definitiv și exclusiv, doar despre ei înșiși; spun lucruri aiurea; sînt niște inculți; Sante-Beuve n-a priceput nimic din Salammbô, i-am explicat romanul și degeaba, e îngust la minte, obtuz”. Nu avea încredere nici în editori: „pînă nu simt din tot sufletul că am terminat cartea, nu voi publica nici o pagină, nicăieri; și o voi termina exact cînd va fi gata, nu mă interesează zarva”. Nu-i păsa de glorie, de notorietate: „nu-mi doresc să fiu cunoscut (un om nu înseamnă mai mult decît un fir de praf, la ce bun să-i perpetuezi memoria?), dacă nu prețuiesc nimic, nici o judecată pozitivă nu va face din mine un scriitor valabil, iar dacă am norocul să fiu unul, nici o judecată negativă nu mă poate invalida. Doar nătărăii au păreri ferme cu privire la geniul lor, eu nu sînt un nătărău, habar n-am dacă e ceva de capul meu, asta se va vedea mai încolo, dar eu n-o să apuc acele zile…”.
(Jovi)
Contributori: Dan, Jovi.
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”Sofia și melcul ei”, de Dick King-Smith
-”Vara în care mama a avut ochii verzi”, de Tatiana Țîbuleac
–”Odiseea căpitanului Cousteau”, de Alexandru Marinescu
