Moartea unui poet inseamna moartea universurilor de poezie si simtire pe care nu a apucat sa le creeze. In saptamana trecuta a murit poetul Alexandru Musina. In blogosfera s-a scris despre el, i s-au readus in atentia colindatorilor prin Internet versurile. Printre altii a scris frumos despre el Viorel Padina: ‘Pe Alexandru Mușina îl cunoșteam destul de bine din fierberea generaționist-optzecistă de la Cenaclul de Luni, apoi am avut ocazia să-l cunosc într-un mod și mai familiar, ca să zic așa, în momentul când am fost invitat la nunta fiicei sale, Tania, cu unul dintre cei mai talentați tineri pictori contemporani, Andrei Tudoran, fiul Doiniței, fiica lu Tata Nuță și-a Maicăi Petra din Gura Padinii, care crescuse subt ochii mei, ca și copii ei, așa cum eu însumi crescusem subt ochii părinților săi… Din păcate, n-am putut da curs invitației, spre a-i exprima personal lui Al Mușina bucuroasa surpriza de a ne fi înrudit și pe pământ, nu doar în literarul gând, dar mi-am zis că voi mai avea eu prilejul de a mă intalni cu Sandu Mușina într-o vară-primăvară, în realitatea familiară / familială or la vreo întâlnire literară… Iată însă că acest lucru a devenit deja imposibil și că trebuie să aștept Virtualitatea, spre a ne mai întâlni în paginile unei istorii literare cilibii or ale unei antologii mai puțin subiective decât storiile și antologiile pe care probabil deja le știi, dragă cititorule de poesii, care-oi mai fi pe-aci…’
Dragos Ghitulete ii ia pentru ‘Revista 22’ un interviu necesar lui Mircea Cartarescu, interviu necesar in acest moment in care scriitorul simte ca este tinta unor atacuri sau chiar campanii care l-au determinat sa se retraga departe de lumina reflectoarelor: ‘DG: Cum aţi caracteriza lumea scriitorilor din România? Aş spune că se află undeva între invidie şi admiraţie pentru opera dumneavoastră. Vă afectează atacurile din partea oamenilor de litere, fie că e vorba de scriitori, fie că e vorba de critici? MC: Puține lucruri mă interesează mai puțin. N-am trăit niciodată între scriitori. Nici nu m-am luat în serios ca scriitor, cum fac atâția. Cred că relația dintre mine și lumea literară de la noi, întotdeauna una incomodă, a depășit și invidia, și ura pe care le-am suportat 30 de ani în șir. Peste toate s-a așternut cea mai senină și mai sinceră indiferență. Reciprocă și reciproc avantajoasă. Mă bucur acum de această indiferență mai mult decât de orice, e lucrul meu cel mai prețios, alături de singurătatea în care mă adâncesc cu tot mai multă voluptate.’
Laurentiu Ungureanu discuta cu dirijorul Cristian Mandeal pentru rubrica Cultura a Adevarului. Iata o relatare interesanta despre relatiile cu Sergiu Celibidache: ‘LU: Mai concret, ce v-a-nvăţat? CM: M-a învăţat nişte procedee profesionale care sunt mai eficiente pentru a fi înţeles. Pentru a comunica, trebuie să ai o tehnică desăvârşită. M-a învăţat elemente tehnice pe care eu nu le cunoşteam şi pe care el le aplica, într-adevăr, extraordinar. Celibidache avea o anumită tehnică pe care o transmitea tuturor elevilor lui. El lucra atunci cu o grupă de studenţi. Îi punea în semicerc pe toţi. Cu mine, însă, lucra individual. Nu mă punea în grup ca să nu mă compromită. Avea o natură caustică, ironică. Trebuia să ai un sistem nervos foarte solid ca să rezişti la tratamentul ăsta. Făcea băşcălie, practic, de fiecare. Bieţii oameni erau de multe ori ridicoli în faţa colegilor. M-a încurajat foarte mult Celibidache. În septembrie am fost la el ca student, iar în noiembrie am primit trei concerte cu filarmonica din München.’
Tot aici Mircea Morariu scrie despre ‘Şacalul Securităţii-Teroristul Carlos în solda spionajului românesc’ – carte pe care astept si eu sa o citesc si sa o recenzez in curand: ‘Nu recapitularea faptelor, oricât de detaliată ar fi aceasta, e principala calitate a cărţii lui Liviu Tofan. Semnatarul ei nu şi-a dorit să scrie un roman de aventuri, oricât de senzaţionale şi de tentante în acest sens ar fi fost evenimentele. Ci să stabilească sensuri şi să răspundă la o serie de întrebări ce se nasc atunci când ai curiozitatea de a trece dincolo de recompunerea unui puzzle şi de punerea în ordine a unor încâlcite serii de fapte. Fapte care şi-au dezvăluit o parte din dedesubturi la destulă vreme după comiterea lor.’
Rontziki scrie la ‘Evantaiul memoriei’ despre editia a doua a Premiului Augustin Fratila, al carui castigator este stabilit de bloggeri pe dintr-o lista de carti selectate de un juriu de critici profesionisti: ‘Mă simt onorată să fac din nou parte din juriul de blogeri. La ediţia anterioară m-am bucurat de lectura unor romane bune şi foarte bune şi am fost încântată că juriul de blogeri, atât de contestat, a arătat că alegerea cititorilor a fost una validată de premiile acordate de foruri şi de reviste de specialitate romanului câştigător.‘ Noi o invidiem.
Despre ‘Amortire’ a lui Florin Lazarescu apar doua recenzii in Observator Cultural. Adina Dinitoiu scrie: ‘Amorţire – în ciuda simbolisticii şi a deschiderii prozei anecdotice către proza de anvergură, cu implicaţii existenţiale – nu reuşeşte să convingă cititorul, iar deficienţa principală e, încă o dată, una stilistică, de scriitură, de frazare, dar şi de balans indecis între registrele stilistice. ‘ Opinia Biancai Burta-Cernat este ceva mai nuantata: ‘Substanța prozei lui Florin Lăzărescu este dată, o spun din nou, de buna întovărășire dintre o accentuată sensibilitate a concretului, calitate absolut necesară, de altfel, prozatorului de vocație, și intuiția simbolicului, calitate poate nu obligatorie, dar în măsură să marcheze, în orice caz, o diferență de anvergură.’
Wilkins Micawber incepe la ‘Ce am mai citit’ o serie de articole despre o personalitate intrata – poate pe merit – in umbrele istoriei muzicii romanesti: ‘Compozitor şi dirijor mediocru, dar având marele atu de a fi membru de partid din ilegalitate, Matei Socor (1908-1980) are parte sub noul regim comunist de o ascensiune fulgerătoare. Între 1949 şi 1954 ocupă funcţiile de preşedinte al Comitetului de Radiodifuziune și președinte al Uniunii Compozitorilor din RPR, devine academician şi dirijor permanent al Orchestrei radio. Are şi marea cinste de a compune muzica imnului republicii proclamate pe nepusă masă la 30 decembrie 1947. Despre Socor ne oferă detalii picante Octavian Lazăr Cosma în Simfonicele Radiodifuziunii Române (1999), o carte deosebit de interesantă, apărută din păcate în condiţii precare.’
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”Bela Bartok contra celui de-al Treilea Reich”, de Kjell Espmark
–”Ce-a vrut să spună autorul”, de Marius Chivu
–”Trenuri cu prioritate”, de Bohumil Hrabal
-”România și războiul civil spaniol”, de Gheorghe Pașcălău
–Interviu Cătălin Dorian Florescu
–Eveniment: Seară japoneză Humanitas – Taichi Yamada – N-am mai visat de mult să zbor
