Numirea lui Stelian Tanase ca presedinte interimar al TVR l-a facut din detinatorul unuia dintre blogurile cele mai active si mai interesante (l-am citat si ei de multe ori in aceasta rubrica) intr-un subiect principal al bloggerilor in aceasta ultima saptamana. Iata de pilda diagnosticul transant si necrtutator al lui Vladimir Tismaneanu: ‘Stelian Tănase a fost, în anii 90, un autentic intelectual critic, comparabil cu personalităţi similare din România, Polonia, Ungaria, Cehia şi Slovacia. În anii din urmă s-a introlat, din păcate, în ofensivele menite să şubrezească statul de drept şi să permită perpetuarea corupţiei şi a autoritarismului kleptocratic. A semnat, în iulie 2012, scrisoarea către UE în care se susţinea că în România nu avusese loc o tentativă de lovitură de stat. A ales minciună împotriva adevărului. În acest sens, din nefericire, putem spune că şi-a trădat misiunea de intelectual. Numirea sa ca preşedinte interimar al TVR de către USL este proba celor scrise mai sus.’
Am fost curios sa vad daca ‘tradatorul’ isi continua activitatea de blogger. Cel putin deocamdata raspunsul este ‘da’. Iata-l de exemplu glosand pe marginea romanului si filmelor ‘Marele Gatsby’ si a relatiei dintre Scott Fitzgerald si Zelda: ‘Zelda și Scott Fitzgerald au alcătuit cuplul cel mai frumos, șic, monden din anii 20-30. El era un scriitor de uriaș succes, campion al generației sale, văzut uneori ca un geniu, un deschizător de drumuri. A vîndut milioane de exemplare, era intervievat, comentat, invitat la toate petrecerile lumii bune. Ea era o americancă frumoasă, burgheză. Avea o personalitate puternică, trăind cu impresia că i se cuvine totul, gatsby 2o zeitate. Zelda se dorea mereu în centrul atenției. Legătura ei cu Scott a fost o atracție instantanee între doua exemplare umane f reușite. Un scriitor faimos, tinăr, chipeș, de succes, admirat, invidiat, la modă.Și o fată răsfățată, care atrăgea toate privirile. A fost un mare iubire, o atracție fizică puternică. Dar e aici și o poveste despre pofta de succes. Formau un cuplu care ținea afișul tuturor party-urilor, despre care se vorbea și se scria mult în presă, subiect al rubricilor mondene. Ei dădeau tonul.’
Laszlo Alexandru publica pe blogul sau un interviu luat de Rebeca Chiorean despre ‘Viata la blog’: ‘R.C.: Cu ce vă diferențiați față de ceilalți bloggeri care scriu în același domeniu? L.A.: Există o imensă varietate de bloguri, în funcţie de persoanele sau grupările care le redactează şi de finalităţile pe care le urmăresc. De la platformele unor publicaţii sau edituri, destinate să consolideze compartimentul de marketing, pînă la adnotările sfioase ale adolescentului ce descoperă cu stîngăcie lumea care-l înconjoară, toate registrele şi paletele sînt reprezentate. În ce mă priveşte optez pentru un conţinut foarte eteroclit. Împletesc însemnările autobiografice, amintirile despre anii de şcoală sau momentele care m-au format ca personalitate, comentarea unor gesturi sau situaţii cu rezonanţă etică din viaţa cotidiană, dialogul cu alte reflecţii despre lume (prin redarea unor citate percutante), analiza unor opere artistice, traducerea unor mici fragmente eseistice etc. Nu sînt condiţionat de dorinţa unui cîştig financiar sau de imagine, iar asta îmi dezleagă mîinile, îmi conferă o mare libertate interioară în găsirea şi tratarea subiectelor. Faptul că sînt profesor la catedră mi-a inculcat probabil reflexul de-a explicita, de-a pune în lumină aspecte mai puţin cunoscute publicului larg, de a-i instrui pe alţii. Nu mă sfiesc aşadar să mă scufund în detalii privind lirica italiană medievală, creaţia şi receptarea lui Dante Alighieri. O situaţie interesantă: accesarea blogului meu e extrem de fluctuantă, de la o zi la alta, şi este direct influenţată de subiectul pe care-l tratez. Cînd am scris despre acrostihul compus din anafore, sau despre hipotipoza realizată prin hendiade în Divina Comedie, aveam doar 20 de cititori. Cînd am atacat polemic un ziar din Bucureşti, care exalta aniversarea unui prozator alunecat, din păcate, pe orbita antisemitismului, am avut într-o singură zi 585 de accesări din 15 state diferite. Dacă aş fi oareşce specialist în comunicare publică, mi-aş trage concluziile: aş lăsa în plata Domnului poeziile de demult şi sentimentalismul, m-aş năpusti în scandalistică şi politicianisme de Dîmboviţa. Însă pe mine, cum ziceam, nu rating-ul mă preocupă, ci exprimarea autenticităţii. O simplă statistică: între 21 ianuarie 2012 şi 18 decembrie 2013 s-au efectuat peste 34.000 de accesări ale blogului meu, din peste 25 de ţări.’
Radu Pavel Gheo mentioneaza pe ‘Gheoland’ doua istorii cu Radu Beligan ocazionate de a 95-a aniversare a maestrului intrat in cartea recordurilor: ‘A doua istorie nu e propriu-zis o istorie, ci o relatare din 1943, preluată din Jurnalul lui Mihail Sebastian, apărut la Humanitas în 1996. În 12 ianuarie 1943 Sebastian scrie în jurnal despre chinul lucrului la noua lui piesă de teatru, Steaua fără nume: “M-am zvîrcolit pînă dimineaţa, asaltat de gînduri, de soluţii, de întrebări – şi pentru toate mi se părea că găsesc răspuns, cu o magică uşurinţă. […] Rolul bărbatului îl potrivesc pentru Beligan, rolul femeii îl potrivesc pentru Nora Piacentini” (op. cit., p. 494). Gîndiţi-vă numai: ce anvergură avea Radu Beligan acum 70 (şaptezeci!) de ani dacă Mihail Sebastian scria o piesă gîndindu-se deja la el în rolul titular! Şi după aceea pentru Domnia Sa au mai urmat şaptezeci de ani în teatru. Cum să nu-l asimilezi în minte cu însăşi ideea de teatru românesc?’
Virginia Costeschi ii ia un interviu la ‘BookMag’ scriitoarei catalane Care Santos, autoarea romanului ‘Incaperi ferecate’ aparut in colectia ‘Raftul Denisei’ de la Humanitas fiction: ‘VC: Habitaciones cerradas/Încăperi ferecate este o istorie de familie, dar și un roman despre căutarea identității, despre legături la distanță și secrete, despre dragoste și moarte. O intrigă complicată, în stil victorian. De ce această formulă? CS: Neîndoielnic, sunt o mare admiratoare a literaturii victoriene, unii dintre autorii ei fac parte din ADN-ul meu literar, precum Wilkie Collins sau Charles Dickens. Dar probabil şi pentru că eu cred în literatura care spune poveşti. Cred că la bază trebuie să stea o poveste puternică, aşa că încep întotdeauna lucrul pornind de la o poveste care merită osteneala. În Habitaciones cerradas/Încăperi ferecate mi-am propus să istorisesc o lungă poveste în care rolul principal îl joacă marea burghezie din secolul al XIX-lea. Am adăugat trecerea timpului, ingredient fundamental pentru orice schimbare şi care aduce dramatism şi sens… şi voilà!, iată romanul.’
(Dan)
Serban Comsa scrie un articol foarte convingator despre romanul ”Cele sapte vieti ale lui Felix K.”, de Jan Koneffke, aparut anul acesta la Editura Humanitas: ”Îmi dau seama, o dată în plus, de ce scriitorii străini au o mai mare priză la public. În primul rând, ei scriu pentru cititori. Nu contează tehnicile narative, piruetele stilistice, apartenenţa la un curent sau altul. Cartea să fie incitantă, iar capitolele să curgă frumos, chemându-se şi răspunzându-şi reciproc. În al doilea rând, un scriitor autentic se documentează temeinic când scrie despre o lume care îi este oarecum străină. Se ştie cât s-a chinuit Flaubert când a conceput Salammbo. Ca să nu mai vorbesc de Rebreanu, care a citit sute de volume pentru a putea lucra la Adam şi Eva. Bucureştiul apare ca un topos familiar pentru neamţul Jan Koneffke, ca şi pentru personajul său, Felix Kannmacher.”
Micawber scrie pe blogul sau Ce-am-mai-citit despre cartea ”Cinstite obraze, moftangii si domni”, de Simona Vasilache, Editura Cartea Românească, 2012. Parca a trecut ceva vreme de cand am mai vazut o recenzie atat de favorabila pe blogul sau: ”Una din cele mai reuşite secţiuni ale cărţii este cea despre onoarea romantică (cu pandantul ei, onoarea cavalerească, confecţionat cam la repezeală în lipsa unor antecedente istorice veritabile şi instrumentalizat în scopul – extraliterar – al trezirii şi stimulării unei conştiinţe naţionale). În romantism îşi are originile personajul văduvei dure şi aproape eroice de tipul mumei lui Ştefan cel Mare sau cel al doamnei Chiajna (nemenţionat de Simona Vasilache, însă perfect apt de includere în această categorie). Mai interesantă decât apariţia personajului este evoluţia (involuţia?) acestuia în următoarele decenii, care dau (prin Caragiale) o Leanca văduva, comersantă de băuturi spirtoase, care îşi vrea reperată onoarea.”
(Jovi)
Contributori: Dan, Jovi.
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”Ultimele zile cu Adolf Hitler”, de Erich Kempka
-”Diavolul în istorie”, de Vladimir Tismăneanu
–”Soldații. Poveste din Ferentari”, de Adrian Schiop
–”Sînge albastru”, de Angela Marinescu
–Interviu-anchetă cu autorii din antologia ”Best of Proza scurtă a anilor 2000” (II)
