Adriana Gionea scrie la PostModern despre ‘Omon Ra’, incitantul roman al scriitorului rus Viktor Pelevin, care are ca tema viata cosmonautilor din era sovietica: ‘Citind romanul, îţi dai seama că autorul lui, Viktor Pelevin, a vrut să transmită un mesaj răscolitor despre fragilitatea umană în timpul dictaturilor, însă aşa cum o face un autor rus contemporan: folosind alegoria cu detalii stranii, alunecarea într-un absurd ce devine un tablou halucinant şi o satiră plină de metafore. Omon Ra nu este un roman cu multă acţiune, şi nici nu are suspansul întreţinut de filmele despre peripeţiile cosmonauţilor ajunşi în situaţii periculoase (decât în ultimele zece pagini). Însă modul în care Pelevin redă lumea prin ochii personajului său şi descrierea trecerii spre o altă dimensiune, cea a spaţiului cosmic, va fi pe placul celor ce preferă literatura de calitate (mai ales cea din Rusia), în care observaţiile psihologice pot compensa lipsa unei naraţiuni trepidante.’
Marius Andrei recenzeaza pe blogul sau ‘Carti Analogii Antologii’ romanul ‘Spatiul revelatiei’ de Alastair Reynolds aparut in traducere in colectia Nautilius de la editura Nemira: ‘ Spațiul Revelației este unul dintre acele romane science fiction despre care pasionații genului aud vorbindu-se la superlativ încă dinainte de traducerea lui în limba română, astfel că, atunci când îl au în mână, îl deschid cu bucuria unei dorințe îndeplinite și-i sorb primele pagini total necritic, în euforia primului contact mult-dorit… Aș recomanda oricărui gen de cititor o asemenea abordare, un pic răbdătoare cu primul volum al trilogiei, pentru că scriitorul galez Alastair Reynolds, doctor în Astronomie și fost angajat al Agenției Spațiale Europene, pe cât de generos este la deșertarea ideilor ștințifice, lumilor super-tehnologizate și a nenumăratelor personaje în space-opera lui, pe atât este de reținut în a le dezvălui de îndată motivațiile, scopurile și foarte complexa istorie. Va trebui să te lași purtat un pic, ca un turist năucit, pe diferite planete de la mari distanțe spațiale și temporale, alături de tot felul de tipologii umane sau transumane, despre care deocamdată nu știi prea multe, înainte ca toate să înceapă să se lege, firele empatice să se conecteze, să te atașezi de protagoniști și să percepi importanța vitală a misterelor ce trebuie descifrate. Poate după primele 70 de pagini din cele 670, poate un pic mai târziu – pentru unii, dar garantez că momentul când vei simți că ai fost înhățat total de acțiune vine, și niciun fan SF, oricât de mari așteptări ar fi avut, nu va rămâne dezamăgit la sfârșitul acestei prime părți a unei saga extraordinare.’
Cosmin Leucuta recenzeaza pentru Semne Bune biografia (neutorizata) a lui Marylin Monroe scrisa de Joyce Carol Oates cu titlul ‘Blonde’: ‘Personaje vin, personaje pleacă, viața starletei de film din anii `40 și `50 este redată în toată splendoarea și grotescul ei. Toată furia, toată neputința, toată groaza și frica, și dorința unei femei care a hipnotizat o lume întreagă sunt acolo. Cartea are și umor, iar uneori e mai negru ca noaptea. Ce m-a frapat cel mai tare a fost felul în care Oates, fără să fie o autoritate în subiect (deși e clar că s-a documentat foarte bine), reușește să surprindă perfect fiecare bucată din acest puzzle imens care a fost viața lui Marilyn Monroe. De la început și până în clipa morții, 36 de ani plini de râsete sincere și lacrimi amare, de reușite și de dezamăgiri crunte, de căutări fierbinți după iubire, înțelegere și pace, viața lui Marilyn Monroe este împărțită în acele pagini și nu cred că va reuși cineva prea curând (dacă va reuși vreodată) o mai fidelă redare a acestei odisei tragice.’
Sever Gulea recenzeaza pentru blogul Libris romanul ‘Macar ne pricepem la scuze’ al coreeanului Ki-Ho Lee publicat in colectia ‘Romanul secolului XXI’ al editurii Univers: ‘Comic, sinistru, absurd dar și dens în ironie, romanul lui Ki-Ho Lee nu se prăbușeșete în tragism, atâta timp cât nebunii, din perspectiva cărora e relatată povestea par să păstreze o abordare neutră, deloc judicativă sau afectată în înregistrarea evenimentelor – nimic nu îi revoltă, nimic nu pare să îi facă să sufere, ei asumă totul aproape cu o naivitate infantilă (care îi vulnerabilizează și îi protjează în aceeași măsură) chiar și când sunt bătuți sau amenințați. Sunt un fel de omologi ai unui Forrest Gump mult mai ghinionist , confruntați cu o violență de timpuriu pe care ajung să o asume drept firească, să o legitimeze (ca într-o variantă pervertită a unui Experiment Pitești, în care chiar deținuții caută miza pedagogică a violenței) și care mai târziu vor să contractualizeze relația vinovat-călău. Dacă sunteți în căutarea unei povești extravagante, originale, cu valențe simbolice dar și cu umor negru, lecturați neapărat cartea lui Ki-Ho Lee.’
(Dan)
Pe Serial Readers.com, a apărut topul celor mai bune cărți din 2017, realizat de echipa blogului. Iată ce spune Anca Zaharia despre primele două cărți preferate: ”1. O viață măruntă – Hanya Yanagihara. Am spus despre ea că este cartea după care nu îmi voi mai reveni niciodată și ceea ce am scris despre ea a fost citit de aproape 10 000 de oameni. Sunt ferm convinsă că măcar un procent infim mi-a ascultat îndemnul de a o citi, că unui alt procent din acesta, din primul, chiar i-a plăcut cartea cel puțin la fel de mult ca mie, iar suferința provocată de citirea cărții este una necesară, ba chiar obligatorie. 2. Acasă, pe drum – Elena Stancu și Cosmin Bumbuț. Vreau să spun că e tot pe locul întâi, la absolută egalitate cu prima, deși sunt atât de diferite ca temă și totuși atât de asemănătoare în alte privințe. Cred cu tărie că, dincolo de faptul că această carte e o exorcizare a unor stereotipuri pe care le avem despre tot ce vedem, dar nu înțelegem din societatea românească a zilelor noastre, ar trebui să devină lectură obligatorie, un manual de omenie și empatie.”
O carte foarte interesantă recenzează Oana Ropotan pe blogul Bookhub.ro. Este vorba de ”Criț. Istoria, poveștile și viața unui sat de sași”, de Ruxandra Hurezean: ”Aflăm că femeile contribuie activ la viața comunității, cu accent pe coordonarea activităților casei și, evident, educația copiilor; practic nu există discriminare, chiar dacă regulile ce trebuiau respectate în privința căsătoriei nășteau uneori adevărate drame. În ceea ce privește judecata, locul era sub teiul de pe deal, în picioare și astăzi, unde se făcea dreptate și pentru satele de sași vecine: Meșendorf, Closterșef și Viscri. Evident, ca orice comunitate, și Crițul a avut picanteriile lui: în plin Ev Mediu mormonii alungați din Cârța sunt primiți în sat și descoperă albastrul de Kobalt, pigment necesar pentru pictarea vaselor de lut care le-a asigurat existența multă vreme. Fiind o comunitate bine închegată, crițenii nu au acceptat propaganda religioasă a acestora, drept pentru care mormonii au părăsit destul de repede zona. Mai târziu, un italian le dezvăluie crițenilor tainelor brânzeturilor rafinate, iar un oarecare Carl Albrecht a inventat batoanele Lica, pe care le asociem cu faimoasa prăjitură omonimă de astăzi. Culmea că pe la 1932 aceasta se vindea la tonomat în fața porții casei inventatorului ei!!”
Ce citește Ema Cojocaru la început de an? Ei bine, am aflat asta de pe blogul ei, unde a făcut un Jurnal de lectură al lunii ianuarie 2018. Cartea începută? ”Dona Flor și cei doi soți ai ei”, de Jorge Amado: ”Cât despre romanul lui Amado, îl citesc cu foarte mare plăcere. Pe lângă umor și o scriitură faină, are brazilianul ăsta niște povești și niște personaje nemaipomenite, care te transportă în atmosfera veselă și solară a Bahiei, cu tradițiile, mentalitățile, pasiunile și intrigile unei societăți foarte amestecate. Ba chiar cu feluri de mâncare tipice zonei, pentru că Dona Flor e mare maestră în bucătărie. E o carte tare optimistă, care-mi dă o stare de bine și mă face să zâmbesc, chiar dacă vorbește și despre subiecte triste. Unele povești au o nuanță erotică și pronunțat feminină, însă fără a deveni siropoase. Ce mai, e un mix tare interesant și chiar un pic neobișnuit pentru mine.”
Costi Piștea a citit memoriile Sharapovei, o carte care mă așteaptă și pe mine de la finalul anului trecut, și iată ce a aflat: ”În susţinerea celor care sunt de părere că e ciudat să ai doar 30 de ani şi să-ţi publici biografia, aş zice că şi cartea asta ar fi apărut mai târziu dacă Maria nu ar fi fost suspendată după acel episod. Explicaţia momentului meldonium ţine primele pagini ale cărţii şi poate şi din cauza asta volumul pare un soi de vopsire a imaginii. Nu e rău, campania e bine gândită, iar Maria e posibil să fi ieşit din situaţie cu mai mulţi fani decât înainte de 2016. Este de citit şi în cheia exerciţiului de marketing, dar mai ales în cea a sacrificiului pe care-l implică performanţa. Iar aici, cu meldonium sau fără, cu sau fără lacrimi de suferinţă, pentru Maria vorbesc trofeele: a câştigat cel puţin o dată fiecare turneu de mare şlem – Wimbledon (2004), US Open (2006), Australian Open (2008) şi Roland Garros (2012, 2014). Eu, unul, cred că va mai câştiga cel puţin un astfel de turneu.” Io nu cred, dar asta-i altă poveste.
(Jovi)
Contributori: Dan, Jovi.
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”Insu-Pu. Insula copiilor pierduți”, de Mira Lobe
-”Acasă, pe drum. 4 ani teleleu”, de Elena Stancu și Cosmin Bumbuț
–”În jurul Marii Uniri de la 1918”, de Lucian Boia
–”Însemnări de pe o insulă mică. O călătorie prin Marea Britanie”, de Bill Bryson
