Paul Cernat scrie in ‘Observator Cultural‘ despre ‘Eroticon.Tratat despre ficţiunea amoroasă’ al Mihaelei Ursa: ‘Precaută, autoarea evită să se „aventureze“ pe teritoriul ficţiunii amoroase contemporane (ar fi fost un subiect pentru o altă carte) sau pe acela al ficţiunii amoroase autohtone (întrucît „literatura română a ajuns să-şi trăiască revoluţia sexuală, tematic şi lingvistic, abia în anii 2000“). Ele rămîn de explorat pe viitor; şi cea mai în măsură să ducă pînă la capăt acest proiect ambiţios şi complex este chiar Mihaela Ursa. N-aş fi totuşi de acord cu motivele lăsării deoparte a literaturii române: oare literatura clasică şi romantică universală de care autoarea se ocupă pe trei sferturi din cuprinsul Eroticonului – de la, să zicem, Chrétien de Troyes la Flaubert – este una care şi-a trăit, „tematic şi lingvistic“, revoluţia sexuală? Nu e prea clar nici ce se înţelege aici prin „revoluţie sexuală tematică şi lingvistică“; constat, dimpotrivă, că tocmai scriitori „sexualişti“ ca Henry Miller, Anaïs Nin sau Pascal Bruckner au o pondere marginală (nefiind „ofertanţi“ pentru interpretare), iar Sade e ironizat – literar vorbind – copios… Însă pînă la eventuala adăugare a dimensiunii „autohtone“, volumul de faţă – nu doar delectabil, doldora de idei şi sugestii, ci şi exportabil în cel mai înalt grad – ar merita tradus în una sau mai multe limbi de circulaţie internaţională.’
Tot la ‘Observator Cultural’ scrie Bogdan-Alexandru Stanescu despre cartea de eseuri a lui Vlad Zografi ‘Infinitul dinăuntru. Şase povestiri despre om, societate şi istorie’: ‘Infinitul dinăuntru este un amplu eseu structurat în şase capitole (povestiri, după cum le numeşte autorul, nu fără dreptate, dat fiind caracterul foarte personal, dacă nu chiar orgolios al demonstraţiilor) dedicate relaţiei interioritate-exterioritate, pe care autorul o poartă în diverse medii necesare expunerii. Această relaţie extrem de tensionată, dintre două realităţi care îşi dispută întîietatea în domeniul artei şi nu numai, primeşte ca mediu de dezvoltare, în cadrul primei povestiri, incipitul piesei Richard al III-lea, unde autorul construieşte un nou binom agonic, cuvînt-gest, în lumea teatrului, pentru a o extinde, metonimic, asupra domeniului existenţial: „Ce este, de fapt, filmul acţiunii? El este un şir de evenimente înregistrate de un ochi sau de o cameră de filmat care mătură spaţiul de joc, cuprinzîndu-i pe toţi actorii. […] Filmul personal ne exclude ca actanţi priviţi din afară, dar include universul nostru lăuntric“. Bun, nu aici stă punctul de fugă al tabloului, ci, iarăşi, în mutarea greutăţii din planul existenţial în cel artistic şi în modul în care teatrul realist, arta realistă în general, nu poate acoperi acest spaţiu nedefinit (infinit) al interiorităţii, spaţiu în care se nasc toate elementele tragediei moderne: incompatibilitatea interior-exterior, imposibilitatea comunicării reale între doi oameni, incapacitatea artei realiste de a acoperi, cu instrumentele de care dispune, măcar zona gri, a intersecţiei dintre filmul exterior şi cel interior: gesturile, cuvintele, tăcerile. Or, în cazul lui Shakespeare, argumentează autorul eseului, teatrul realist nu poate acoperi nici măcar zona gri, pentru că ceea ce încearcă să facă marele Will este să dezvolte simultan toate filmele personale ale personajelor sale. Iar lucrul acesta, însumînd, nu înseamnă nimic mai puţin decît a reda întreaga bogăţie a spectacolului uman… simultan: „Cînd citeşti cu atenţie o piesă de Shakespeare, ai impresia că autorul ţine în mînă o seringă uriaşă conţinînd materie umană, se duce în spatele fiecărui personaj şi îl umflă de omenesc, îl expandează neverosimil. E un omenesc pur şi simplu, care scapă tipologiilor, iar dilatarea se obţine prin poezia cuvîntului, prin retorica avocăţească“. Cu cît filmul personal este mai atent construit (exhibat) cu ajutorul cuvîntului, precum în cazul, ideal, al lui Shakespeare, cu atît mai independent devine el, îndepărtîndu-se de situaţia iniţială, a binomului teatral cuvînt-joc. Vlad Zografi ia drept cobai exemplul Neguţătorului din Veneţia jucat în Germania nazistă. Celebrul monolog al lui Shylock nu poate fi subminat fără a altera textul: nici un fel de pronunţie, de intonaţie, nici un fel de gest nu poate muta semnificaţiile textului, tocmai pentru că ceea ce conţine izbucnirea lui Shylock nu este altceva decît expresia durerii şi a indignării pur umane. Filmul acţiunii, reprezentat de regizorii realismului, este identificabil, în absolut, cu clişeul, spaţiu al confortului maselor. Faptul că Shakespeare infuzează toată această umanitate în atît de multe personaje face ca abordarea cinematografică să fie imposibilă sau denaturată (aici nu pot să nu-mi amintesc de Al Pacino în rolul lui Shylock, din ecranizarea lui Michael Radford, pentru că tot ceea ce rămîne din filmul respectiv este exact monologul, atît de asemănător cu alte monoloage răguşite jucate de Pacino). Iar vîrful acestei bogăţii caracterologice sintetizate (în mod paradoxal, ulterior diseminării) îl constituie Hamlet, cel mai popular dintre eroii nepopulari. Aici mi se pare foarte interesantă dezvoltarea demonstraţiei: Hamlet este de neînţeles tocmai pentru că se apropie cel mai mult de propriile noastre filme personale, de imaginea noastră despre noi, de interioritatea noastră atît de îndepărtată de clişeu, de formulă, beton turnat în formă fixă.’
Costin Ciotlos scrie in ‘Romania Literara’ despre cartea lui Alexandru Vlad ‘Măsline aproape gratis’: ‘Dincolo de anecdotica propriuzisă, se ridică, am senzaţia, o întrebare cu plafon mai larg: cum se poate face, totuşi, o portretistică literară cinstită? Cu alte cuvinte, una care să nici nu măsluiască adevărul biografic, prin idealizare grosolană, dar nici să nu devină spectacol de mahala, printr-o grosolănie idealizată. Un răspuns mai mult decât credibil oferă prozele lui Alexandru Vlad, publicate nu demult sub titlul Măsline aproape gratis. E drept că romancierul clujean nu-şi propune să execute, la comandă, o galerie de chipuri. Doar că, atunci când are ocazia, pune în pagină cu dezinvoltură câte un astfel de crochiu (cele două avându-l ca protagonist pe poetul Ion Mureşan sunt realmente memorabile). Mai trebuie spus că nicăieri, aici, nu se întrevede obsesia rezervaţiei scriitoriceşti. Alexandru Vlad urmăreşte oamenii, nu colegii de breaslă. Apar aici patroni de lanţuri hoteliere în Alaska; pescari amatori refuzaţi de societatea de tranziţie; foşti deţinuţi politici trăindu-şi ultimii ani pe şantiere, printre muncitori, în ipostaze aproape şamanice; rataţi sublimi; grevişti dezabuzaţi ai mizeriei. Lume de tot soiul şi de toată teapa, lume multă, toată lumea, ar fi spus altcineva, un prozator de demult. Pe toţi, Alexandru Vlad se străduieşte să-i înţeleagă, să-i arhiveze intim, altfel decât funcţionă reşte şi reprobator. Are intuiţia abisurilor (mult mai adânci decât convenţ iile morale), are ştiinţa momentelor faste. Şi mai are ceva: curajul dialogului franc cu propriul sine. Destule dintre portretele de aici fac pandant cu câte o introspecţie lucrată minuţios. ‘
Despre ‘Extrem de tare şi incredibil de aproape’ a lui Jonathan Safran Foer scrie la BookMag Anamaria Blanaru: ‘Romanul lui Foer este un puzzle lingvistic în care doar imaginile suprapuse şi nu ataşate textului oferă o pauză verbală trepidantului salt narativ. Interesant este faptul că în Extrem de tare şi incredibil de aproape totul se derulează prin conştiinţa unui băieţel de nouă ani, iscoditor, inteligent însă deosebit de sensibil şi de ataşat de trecut.’
Wilkins Micawber de la ‘Ce am mai citit’ scrie despre cartea lui Liviu Drugă ‘Ceasornicarul dansator’: ‘Liviu Drugă cultivă cu sârguinţă paradoxul şi de multe ori îi şi iese (Fabrica de Exagerări Forjate, lectura cărţilor de credit din Gaura bogatului de Momo, ca să dau doar două exemple din numeroasele posibile). Bune sunt şi multe din personajele luate „din viaţă”, cu vraisemblance de cartier (precum Piele şi Meclă din Agariciul ca sursă, dar mai slăbuţe sunt adeseori cele construite ca tipuri mai abstracte, ca poetul de geniu (Un poet de geniu şi Dracul). Deşi piesa favorită a autorului trebuie să fi fost Ceasornicarul dansator (dovadă titlul volumului), mai demnă de apreciere mi s-a Incredibila poveste de dragoste a lui Heraclit Ghionoae, care propune nu doar un personaj remarcabil prin contrastul dintre aparenţa fistichie şi esenţa sensibilă, ci şi situaţii surprinzătoare, replici târzii la Urmuz. Nu ştiu dacă prozatorul va reuşi să impună termenul de povestire aberantastică (cel mai probabil nu), însă prospeţimea multora din texte, caracterul surprinzător al asocierilor şi sensibilitatea relatării reprezintă fără îndoială atuuri pe care le va aprecia o bună parte din publicul cititor, mai ales că sunt la modă tot felul de scrieri fantasy. Dând la o parte zgura ocazională a unor imagini poetice cam mălăieţe şi săpând în vâna de umor de calitate scriitorul nu va avea decât de câştigat în cărţile care urmează. ‘
Una dintre cele doua carti ‘Proaspat scoase din cuptor’ despre care scrie Dan-Liviu Boeriu de la ‘Cu cartile pe fata’ este ‘Naraţiunea de a fi’, volumul de convorbiri dintre Şerban Foarţă şi Robert Şerban: ‘Cele 8 interviuri pe care Robert i le-a luat de-a lungul anilor sunt adevărate spectacole de inteligenţă, umor şi erudiţie. Foarţă are o oralitate drăcească, o “şmecherie” a replicii cu care întoarce, mereu, discuţia către zone care-i sunt confortabile. Numai că nici Robert nu e de ici, de colea: iscodirea poetului se face insidios, în paşi mărunţi, fără insistenţe incomode. Poveştile lui Foarţă sunt, întotdeauna, creionate minimalist, avându-se în vedere un context care, oricât ar părea de arid, capătă o aură ludică, graţie maestrului. Foarţă povesteşte despre cum a ajuns să scrie versurile pentru Phoenix (la început, nici măcar nu ştia cum e linia melodică, i se dădea o hârtie pe care erau trecute silabele şi notate accentele din interiorul cuvintelor. În acest stil cvasi-rebusistic a reuşit să scrie el celebrele versuri, la îndemnul şi rugămintea lui Andrei Ujică, prieten cu membrii formaţiei), despre soţia lui, Ildiko, cu care traduce cărţi, despre modul în care i s-a părut mereu că nu are ce căuta în funcţii publice (şi-a dat demisia din funcţia de director al teatrului, după ce se insistase multă vreme s-o accepte) , despre pasiunea pentru pictat, pentru pian, despre felul în care-şi scrie cărţile, despre recunoaşterea publică ş.a.m.d. O carte agreabilă. Un dialog amical şi empatic.’
(Dan)
Despre „Libertatea de a iubi„, de Uzma Aslam Khan ne vorbeste Constantin Pistea pe blogul sau: „Ce te cucereşte la cartea lui Uzma Aslam Khan este vocea, niciodată grăbită, ci atentă la detalii, la modul în care o ţestoasă-şi depune ouăle sau la liniştea în care răsare soarele deasupra Pakistanului, şi mereu capabilă de a surprinde. Mă bucur să fi descoperit o carte în care mai degrabă construcţia este cea care contează. Subiectul de bază este oarecum banal, o poveste de dragoste dintre Daanish, un tânăr pakistanez care studiază jurnalismul în State, şi Dia, o adolescentă ruptă din contextul unei societăţi tradiţionaliste. Există şi o doză mare de previzibil în evoluţia acestei poveşti, care seamănă până la un punct cu „Romeo şi Julieta”.”
Am primit de curand si eu Baudolino, de Umberto Eco, in editia 2013 din noua colectie a Bibliotecii Polirom. Pana ma apuc de lectura, iata ce a scris despre roman Dragos de la Chestii Livresti: „mi se pare un roman superior numelui trandafirului. aici lui umberto eco îi reușește cu adevărat să pună laolaltă în chip mult mai firesc toate dragostele lui față de lumea medievală. baudolino, fără nici o umbră de îndoială, este un roman medieval ce pare scris de un contemporan al lui don quijote sau al decameronului.”
Claudiu Komartin ne propune o lista, pe portalul La Punkt.ro, cu cele mai bune carti romanesti de poezie publicate in deceniul trecut. Iata explicatiile sale cu privire la alegeri: „Aproape 200 de titluri cuprinde această listă subiectivă conținând ceea ce cred că merită reținut din poezia scrisă și publicată în limba română în primul deceniu al secolului 21. Este, firește, o listă lungă făcută de un cititor înrăit de poezie, care a încercat să aibă o privire cât mai eliberată de mode, premii și alte presiuni ale strictei actualități… Sunt sigur că nu lipsește de aici nici una dintre cărțile cu adevărat importante din deceniul trecut, fie că e vorba de volume originale sau de antologii ale unor poeți consacrați (printre ei autori esențiali ai poeziei noastre din secolul XX, de la Gellu Naum la Mircea Ivănescu, Angela Marinescu, Șerban Foarță, Emil Brumaru sau Mariana Marin), fie că e vorba despre debutanții anilor 2000, tot mai prezenți în prim-planul ultimilor ani (Ianuș, Coman, Vancu, Mălaicu-Hondrari – și nu doar ei – sunt deja nume confirmate și repere ale literaturii actuale).”
Pe blogul Clubul de lectura, gasim o recenzie a cartii Trilogie Murdara la Havana, de Pedro Juan Gutierrez. Iata ce spune Boghi despre atmosfera din carte: „Mi-am adus aminte de un interviu cu un designer Cubanez de reviste şi ziare, cred că era în revista Taromului, în care el povestea că longevitatea comunismului din Cuba, faţă de cel din România, se poate explica şi prin faptul că treci mai uşor peste dictatură când ai un pahar de rom în mână şi priveşti oceanul, decât atunci când ai o ciocolată rom în mână şi priveşti cât de îngheţat e încă totul în luna martie.”
(Jovi)
Contributori: Dan, Jovi
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-„Miramar”, de Naghib Mahfuz
–„Analiza tranzactională. Psihoterapie & consiliere”, de Christine Lister-Ford
–“Muzeul figurilor de ceara”, de Laszlo Alexandru
-“Gabriel Garcia Marquez: o viaţă”, de Gerald Martin
-“Vorbitor in numele mortilor”, de Orson Scott Card
–Radu Aldulescu – interviu în exclusivitate pentru Filme-carti.ro
–Cărți pentru copii: Colecția Discovery de la Editura Litera
