Prin blogosfera literara (14-20 februarie 2011)

In ‘Dilema Veche’ Catalin Stefanescu povesteste sub titlul ‘Tangouri, crăpelnițe și portocale’ despre una dintre acele experiente unice ale celor care au trait ‘epoca de aur’: ‘Un bun prieten mi-a povestit cum a reuşit să ocupe, la un moment dat, prin 1972, locul de frunte în ierarhia grupului său de prieteni. Reuşise ceva cu totul extraordinar. Prinsese o excursie în Franţa, la Paris, şi reuşise să vadă patru filme legendare. Performanţa asta cuprindea însă mult mai multe elemente cu totul ieşite din comun în anii aceia. În primul rînd, simplul fapt de a putea să scoţi nasul măcar un pic, să călătoreşti în lumea capitalistă, în spaţiul „exploatării omului de către om“, era o uriaşă izbîndă personală pentru orice român. E drept, era finalul perioadei de relaxare inaugurate de primii ani ai „Epocii Ceauşescu“, dar tot o mare performanţă se chema, atunci cînd aveai şansa să pleci undeva, „afară“, în Occident. În al doilea rînd, era uluitor că se întorsese. În al treilea rînd însă, ceea ce conta cel mai mult pentru grupul de prieteni din care făcea parte era faptul că proaspătul întors din xcursie văzuse patru filme importante, lucru care îl ridica pe un piedestal foarte greu de egalat la vremea aceea. … La Paris, omul a văzut Portocala mecanică, de Stanley Kubrick, Marea Crăpelniţă, de Marco Ferreri, Ultimul Tango la Paris, de Bernardo Bertolucci, şi Tot ce aţi dorit să ştiţi despre sex, de Woody Allen. Odată întors acasă, a fost privit ca un soi de erou, ca un personaj cu aură prometeică, un ales care văzuse cu ochii lui, în lumea liberă, marile filme ale momentului. Nimic altceva nu mai prezenta nici o importanţă. Nici ce văzuse în Maroc, nici măcar impresiile pariziene. Tot ceea ce conta era faptul enorm că văzuse ceva imposibil de văzut dincoace de graniţa paradisului comunist.’

Pe bookiseala.ro Marius Ghilezan relateaza despre a doua runda a Conferintelor Ateneului desfasurata la 14 februarie: ‘In prima, desfăşurată în luna septembrie, Herta Müller l-a umilit pe Gabriel Liiceanu. … După cadoul muzical al gazdei, luni seară, de ziua îndrăgostiţilor, Andrei Pleşu scoate superlativele din dotare pentru a-şi măguli  interlocutorul (greu de afiliat, cel mai de seamă luptător, cel mai bine cotat disident etc), nimeni altul decât Adam Michnik. „Ceea ce a spus Andrei despre mine seamănă cu un speech bun la înmormântare. Nu e adevărat!”, replică sec directorul gazetei Wyborcza, intrând direct în subiect: „Toate visele frumoase ale generaţiei noastre s-au împlinit, libertatea presei, alegeri libere, cultură fără cenzură, atunci de ce suntem furioşi?”‘

In ‘Dilema Veche’ criticul Dan C. Mihaescu se ocupa de o carte mai putin obisnuita aparuta recent si dedicata legendarelor emisiuni ‘Metronom’ de la Europa Libera care au captat interesul intregii mele generatii si ne-a educat in ale muzicii rock si jazz deschizandu-ne fereastra spre muzica si cultura interzise de cenzura comunista. Inceputul cronicii lui Mihaescu seamana cu un inceput de roman politist. ‘Astă-toamnă, undeva pe aleile plăcut-sufocante de la Tîrgul „Gaudeamus”, am fost abordat conspirativ de un domn înalt şi umbros, care mi-a şoptit laconic: „Ţineam ca această carte să ajungă la dvs. Ştiu că l-aţi preţuit pe Cornel Chiriac”. După care, s-a făcut nevăzut. Rareori am norocul unor contacte aşa de sobre şi eficiente cu autorii. Tratat, de regulă, ca un prestator de servicii PR-istice, bietul recenzent e strivit fără milă sub un morman de bucoavne ori, dimpotrivă, sadic pisălogit întru obligatoria hermeneutică a opului considerat de autor drept chintesenţa înţelepciunii universale. Să fi fost acel domn (admirabil ponderat) Mircea Udrescu, autorul cărţii Metronom, o emisiune de Cornel Chiriac? Sau cineva din partea Editurii Universitare?  N-am apucat să mă gîndesc prea mult, fiindcă, abia intrat în carte, m-a cuprins excitaţia şi am plonjat nevrotic în timp. Cum spune Ioana Măgură Bernard despre emisiunea Metronom a lui Cornel Chiriac: „Nu cred că între 1969 şi 1975 a existat vreun tînăr amator de muzică pop, în România, care să nu se fi numărat printre ascultătorii săi”. ‘ Restul articolului ni-l descopera pe criticul literar ca pe un neasteptat entuziast si cunoscator al muzicii rock, coleg de generatie si fan al mentorului si educatorului in muzica si libertate care a fost Cornel Chiriac.

‘Dilema Veche’ publica si un interviu luat de Alina Purcaru scriitorului Radu Paraschivescu cu ocazia aparitiei noului sau roman ‘Fluturele negru’:. ‘-Ce v-a făcut să vă opriţi la povestea de viaţă a lui Caravaggio şi cînd v-aţi dat seama că biografia pictorului vă interesează ca subiect pentru roman?  – Coaja stricată ascunde miezul bun – cam aşa arată povestea lui Michelangelo Merisi da Caravaggio, în cîteva cuvinte. Sau cel puţin asta am descoperit cu trei ani în urmă, într-un drum la Roma. Sosul vieţii lui Caravaggio era atît de picant, încît risca să expedieze esenţialul în plan secund. Prin urmare, înainte să ajung la biserica San Luigi dei Francesi, aveam în minte, ca multă lume, bănuiesc, imaginea unui scandalagiu talentat şi impulsiv, a unui borfaş obscen, a unui campion al sfidării şi trufiei. Cu o anume perseverenţă, oricine ar fi putut recompune traiectoria lui Caravaggio, oricine i-ar fi putut relata excesele şi păţaniile. La San Luigi dei Francesi m-am aflat pentru prima dată, în ceea ce mă priveşte, în faţa unor lucrări care m-au făcut să rămîn pe loc minute în şir, incapabil să fac un pas în faţă sau în spate. Am ştiut atunci că aveam în faţă începutul unei cărţi. Şi mi-am dat seama că nu biografia lui Caravaggio trebuia să stea în prim-plan, ci felul cum a înţeles acest om să schimbe pictura.

Vizita in Romania a lui Adam Michnik prilejuieste aparitia a doua articole in ‘Observatorul Cultural’. Ovidiu Simonca prezinta sub titlul ‘Casa lui Adam Michnik’ o biografie a scriitorului si luptatorului pentru democratie polonez: ‘Adam Michnik este un personaj fascinant pentru că nu vede lumea în alb şi negru, pentru că nu este, cum se spune la noi, un apucat. Nu-şi reconstruieşte trecutul (nici n-ar avea de ce) şi nu cultivă vehemenţa aceea tulbure, în care să acuze la grămadă, să se revolte împotriva unor fiinţe fără chip. El vorbeşte şi scrie mereu despre responsabilitatea individuală, despre judecata fără excese, este împotriva „procurorilor” autoproclamaţi. Biografia sa este exemplară (şi înainte, şi după ’89) ca tip de reacţie faţă de provocările lumii.’ Iulia Popovici sub titlul ‘Alibiul Michnik’ relateaza despre intalnirea si dialogul cu Gabriel Liiceanu de la Ateneul Roman. ‘Întrebările pe care Pleşu nu a apucat să le pună (dar le-a inventariat) păreau mult mai rodnice decît cele pe care chiar le-a pus – cu excepţia ultimei, cea care se referea la relaţia lui Adam Michnik cu propria dispariţie fizică, moartea în general. A fost marele moment adevărat al serii de Sf. Valentin… Pentru cineva care a participat sau a văzut pe YouTube ciocnirea de replici dintre Liiceanu şi Müller, cea de-a doua conferinţă de la Ateneul Român a fost, să nu zicem o reglare de conturi, ci o tentativă de reabilitare „ca pe vremuri”: Gabriel Liiceanu avea nevoie de alibiul Michnik, avea, credeau unii, probabil, nevoie de această „caracterizare pozitivă”, în speranţa că răspunsurile fondatorului Gazetei Wyborcza vor putea fi adaptate la chestiuni cu totul diferite.’

Nici Valentin Tismaneanu nu lasa sa treaca vizita la Bucuresti a lui Michnik fara ecou si publica pe blogul sau un articol sub incitantul titlu ‘„Nu sunt zei, sunt maimute”: Uzurparea lui Adam Michnik’ ‘Ceea ce prevedeam zilele trecute se intampla sub ochii nostri:  in 1997, Adrian Paunescu il anexa fraudulos pe Adam Michnik propriilor interese, astazi, in Adevarul, dl. Dinu Patriciu face acelasi lucru fara sa ii pese ce ar spune fostul dizident polonez despre aceasta uzurpare simbolica. Michnik a afirmat-o foarte clar: nimeni nu are dreptul sa ierte in numele victimelor, cu exceptia victimelor. „Nu am avem dreptul sa iertam in numele celor ucisi in zori,” a spus-o Michnik in repetate randuri, inclusiv intr-un celebru dialog cu Vaclav Havel pe tema decomunizarii, citandu-l pe Zbigniew Herbert.’

Un ‘prieten’ de pe Facebook ne atrage atentia asupra blogului ’60 de biserici de lemn’ dedicat unui proiect de salvare a 60 de biserici din lemn din nordul Olteniei si Sudul Transilvaniei. Intrati. cititi, si daca doriti si puteti – ajutati!

(Dan)

Si daca tot a fost Valentine’s Day, iata articolul Andreei Chebac privind “cele mai faimoase replici de dragoste” din literatura.

De pe situl Romania pozitiva, aflam de la Florin Ghinda ca Rombel este cea mai largă comunitate virtuală a românilor din Belgia, scopul fiind informarea şi liberul schimb de opinii dintre aceştia – o platformă alternativă de comunicare, dacă vreţi. Creat în anul 2002 şi având astăzi circa 7.500 de membri, Rombel s-a dezvoltat progresiv şi, în mod firesc, a început migrarea din spaţiul virtual înspre viaţă reală. Membrii săi s-au implicat în multe acţiuni caritabile: strângere de ajutoare umanitare, spriin pentru copiii bolnavi veniţi la tratament sau operaţii costisitoare în Belgia – traduceri, găzduirea familiilor, suport logistic şi administrativ, vizite la medici. În 2006 a fost fondat primul Turneu de Fotbal al Românilor din Diaspora, iar doi ani mai târziu Rombel a transmis în direct evenimentele de la Biserică Ortodoxă “Sfântul Nicolae” din Bruxelles, o premieră absolută în diaspora românească.

Am selectionat aceasta stire mai veche, din luna noiembrie 2010, privind Starea Teatrului Romanesc, pentru ca o consideram de mereu maxima actualitate si pentru ca discutiile moderate de Cristina Modreanu – critic de teatru si Director artistic al FNT 2010 sunt extrem de vii si interesante:

Puteti urmari celelalte parti, pe Youtube.com, la urmatoarele adrese:

http://www.youtube.com/watch?v=IE5btjmoz68&feature=related (2)

http://www.youtube.com/watch?v=tfboyFrMLCI&feature=related (3)

http://www.youtube.com/watch?v=9zwWA4FPV2Y&feature=related (4)

http://www.youtube.com/watch?v=6jgR-gZcVjU&feature=related (5)

http://www.youtube.com/watch?v=RnEqAK4_olY (6)

Din Ziarul Actualitatea Literara al Uniunii Scriitorilor din Romania – nr. 5/februarie 2011, va semnalam  rubrica „Lasati cartile sa vina la mine”, a lui Remus Giorgioni, unde ne sunt prezentate cateva volume de proza, poezie si teatru, printre care: “Fluturele negru” – Radu Paraschivescu – Humanitas 2010,  “Mere in iarba” – Iacob Roman, Brumar – Timisoara-MMX, “Melancolie Diesel” – Cenaclul Atitudini – Karta Graphic – Ploiesti 2010,  “Teatrul onoarei (Incercarea, Neintelegerea) – Alexandru Buican – Risoprnt – Cluj Napoca 2010.

Pentru bucuresteni – si nu numai –o tragi-comica galerie de fotografii ale unor masini vechi, dar care ferchezuite cum se cuvine, ar deveni piese de colectie!

Si in incheiere, revin si spun ca in 14 februarie, la emisiunea Radioului Shalom Romania, la emisiunea “Pe coada de matura”, s-a facut o ampla prezentare a Povestii emotionanta a unui cantec german de dragoste, devenit popular in timpul celui de-al doilea Razboi Mondial, de ambele  parti ale fontului (axa si Aliati). Lili Marleen, creat initial in tempo de mars, s-a transformat treptat in balada si a fost preluat de trupele britanice, americane și franceze devenind faimos în întreaga lume. Pentru unii  Lili Marlene era doar o trecatoare, o fata pe strada. Pentru altii ea reprezenta adevarata dragoste. Pentru fiecare soldat din desert, din Afrika Korps sau din Soboolanii Desertului, ea intruchipa iubita lasata acasa. Pe drept cuvant acest cantec a fost denumit imnul Luptatorilor din desert. Oficial nici conducatorii nazisti si nici comandantii aliatilor nu au imbratisat acest cantec. Dar in final, emotia soldatilor germani, francezi, englezi, americanisi de orice alta nationalitate care au luptata in desertul nord african au transformat cantecul in „cantecul lor”. Si spre aducere aminte, iata o superba varianta interpretata de Amanda Lear pe albumul „Never Trust a Pretty Face – 1979”:

(Delia)

O carte pe care tot am evitat-o, desi am citit multe randuri laudative despre ea si nu inteleg de ce nu o iau odata din biblioteca: „Trei într-o barcă”, de Jerome K. Jerome. Pe blogul Printre rânduri, într-un articol intitulat „Trei într-o barcă?! Ba nu… patru (fără a mai socoti şi câinele)!”, Ioana ne aduce exemple edificatoare asupra acestei cărţi, dar şi o descriere ce îndeamnă la lectură: „„Trei într-o barcă” poate fi citită deopotrivă ca literatură umoristică, satiră la adresa societății victoriene și, nu în ultimul rând, jurnal de călătorie. De altfel se pare că intenția inițială a autorului a fost chiar aceea de a alcătui un ghid pentru amatorii de călătorii cu barca pe Tamisa, lucru lesne de observat dat fiind descrierile detaliate ale locurilor străbătute între Londra și Oxford și amănuntele istorice care le acompaniază. Pe lângă umor, ironie, aluzii la fapte istorice și presupuneri  nostime țesute pe marginea lor, rememorări ale unor întâmplări pline de haz și miez din trecutul celor trei prieteni, frecvente accente melancolice și informații utile proprii oricărui jurnal de călătorie care se respectă, cartea conține și pasaje de un lirism rar, capabil să stoarcă emoții până și unui obiect neînsuflețit”.

Razvan van Firescu ne da unele amanunte dupa recitirea cartii Procesul de la Nurenberg, de Joe Heydecker şi Johannes Leeb, face o paralela intre cele doua regimuri politice totalitare din secolul trecut, nazismul si comunismul, dar si intre aceste regimuri totalitare si conducatorii de azi. Un articol scris cu patos: „Contează că la unsprezece (sic!) ani de la aşa zisa cădere a comunismului, România cel puţin, încă este o ţară incapabilă de evoluţie, incapabilă de asigurare a unui viitor decent noilor generaţii şi în loc să încerce educarea lor preferă să arunce anateme! Contează că timp de 50 de ani mult prea multe ţări au fost în incapacitate de a se dezvolta cultural şi economic. Contează că timp de 50 de ani un regim violent totalitarist şi-a pus jugul pe umerii unor popoare nevinovate. Contează că un vechi continent încă îşi linge rănile supurânde, răni pe care încă le datorează modului îngust de a gândi specific comunist, răni care nu se vor vindeca degrabă, răni care încă mai persistă şi îşi scuipă scârbosul puroi prin porii celor tineri.”

Ionuca citeşte „Varul Alexandru si  alte povesti adevarate”, de Adrian Oprescu, un volum de memorii al unui supravietuitor de la Canal: „Nu am râs când autorul povestea vreo întâmplare amuzantă de la Canal. Cum să râd citind o asemenea carte? Îl admir pe Adrian Oprescu pentru că a avut puterea să își păstreze integritatea și că a ieșit de acolo tot om și nu neom.-În paralel cu Canalul, îmi săpasem micul meu canal. Prin el, străbătând infernul, pătrundeam „pe scurtătură” către o înțelegere a lucrurilor pe care pesemne că n-aș fi dobândit-o niciodată dacă aș fi rămas pe magistrala destinată majorității oamenilor din prima și până în ultima clipă a vieții lor. Astăzi, când, în preajma căminului, privind dansul flăcărilor și ascultând trosnetul poticnit al câte unui lemn, se întâmplă să-mi cântăresc viața, îmi spun că, fără experiența asta trăită când abia ieșisem din adolescență, aș fi îngroșat rândurile imbecililor pe care, de-a lungul timpului, i-am întâlnit în țară și pe alte meleaguri. Canalul m-a învățat să mestec singur tot ce am trăit mai departe și m-a scutit astfel de rușinea de a înțelege lumea nu numai gata mestecată, ci și gata digerată de mințile altora.”

(Jovi)

Contributori: Dan, Delia, Jovi