”Opera dramatică 1 & 2”, de Matei Vișniec
Editura Cartea Românească, colecția Cartea de teatru, 2017
Cu o introducere a autorului
Ediție îngrijită și prefață de Ion Bogdan Lefter
Când eram copil, îmi plăcea foarte mult să citesc piese de teatru cu voce tare. „De vină” o fi fost teatrul radiofonic de fiecare duminică și luni seara, sau povestea spusă copiilor de o voce extraordinar de plăcute, tot pe România Actualități; sau, poate, dorința de a interpreta roluri, care s-a și materializat mai târziu – dar aceasta este o altă istorie, și nu își are locul aici. Printre favoriții mei erau Mihail Sebastian, Ion Băieșu și… Matei Vișniec. Este momentul potrivit pentru a saluta (cu surle și trâmbițe!) apariția integralei dramatice scrise de Matei Vișniec până la mutarea acestuia la Paris, în 1987. Este vorba despre 17 piese, șase dintre ele cuprinse în primul volum, 11 în cel de-al doilea, de la „Sufleorul fricii” până la „Păianjenul în rană”.
Născut în 1956 la Rădăuți, Vișniec a început să scrie poezii încă de mic, debutând în revista „Luceafărul” în 1972, și apoi, în volum („La noapte va ninge”), în 1980. Studiază filosofia la București și continuă să scrie, deși cenzura regimului îi interzice o parte din texte. Până în 1987, este profesor de istorie și geografie într-o comună din Călărași. Timp de 10 ani, piesele sale de teatru sunt citite doar pe ascuns; doar volumele de poezie îi sunt acceptate spre publicare. Decide, așadar, să ceară azil politic în Franța, și ulterior obține cetățenia franceză în 1993.
După 1989, a devenit cel mai „jucat” dramaturg din România, și nu doar. Piesele sale sunt puse în scenă în peste 30 de țări, ajungând până în Japonia, Bolivia sau Liban. Traduse în 25 de limbi, devin de circulație internațională, iar Vișniec este invitat la numeroase evenimente internaționale de impact spre a vorbi despre rezistența culturală în regimurile autoritare.
Totuși, colecția publicată la „Cartea Românească” este deosebită tocmai pentru că include piesele scrise… înainte. Înainte de plecare, înainte de universalizare, înainte de acceptare și respect la nivel înalt. Sunt piese-simbol, piese ale rezistenței, piese pătrunse de un spirit aparte, de frondă, de revoltă, fără aspecte fataliste sau romantice, însă mustind de simboluri și de valențe revoluționare.
Revenind la copilărie, îmi amintesc și acum când am văzut prima dată „Țara lui Gufi”, pe scena teatrului din Botoșani. S-a întâmplat într-un moment dificil de stabilit precis, însă, probabil, undeva prin/spre anii 2000. (…) până la urmă, piesa nu a fost acceptată de Teatrul „Ion Creangă”, și nu mă miră. Aluziile erau prea străvezii, povestea prințului văzător nimerit în împărăția orbilor avea prea multe ascunzișuri contestatare… Prea era Țara lui Gufi asemănătoare cu țara lui nea Nicu, spune autorul, în introducerea volumului 2 din colecție. Ce-i drept, i se solicitase să scrie o piesă pentru copii; copil fiind, așa am privit-o, și m-a amuzat la fel ca pe toți ceilalți spectatori. Recitind însă, acum, din perspectiva unui adult, despre triumful Iolei și a lui Robderouă, am recunoscut insinuări care, pe atunci, îmi erau ascunse. (…) este singura mea piesă de teatru care nu poate fi tradusă. Au existat încercări, inclusiv din partea mea, dar se pierde prea mult din savoarea invențiilor de limbaj, afirmă, în continuare, Vișniec. Iată încă o explicație pentru care aceasta va rămâne piesa mea favorită din perioada pre-franceză: este o încântare și totodată o provocare pentru lingviști!
Matei Vișniec menționează adesea, printre cele mai proeminente surse de inspirație pentru piesele sale din perioada „românească”, orașul natal – tăiat în două de o cale ferată, fapt care genera, de multe ori, situații comice sau grotești; circul, față de care autorul își mărturisește fascinația, dar și „mecanica generală a lumii” – element declanșator sau urmare a alegerii de a studia filosofia.
Despre circ, dramaturgul povestește și în introducerea la „Angajare de clovn”, inclusă în al doilea volum al antologiei. Aveam și o slăbiciune pentru clovni, de fapt o veritabilă pasiune, încă din copilărie, când eram fascinat de venirea circului, o dată pe an, la Rădăuți. Piesa a fost scrisă în 1986, la Londra, în vremea când Vișniec lucra la BBC, și tradusă imediat în franceză, tot de el. După primele reprezentații din România (1991-1992), un regizor englez a montat piesa la Festivalul de la Avignon (1995), unde a primit premiul presei.
Protagoniștii piesei sunt trei clovni trecuți de prima tinerețe, care așteaptă, în fața unei uși ce nu se mai deschide, o ultimă șansă la luminile rampei. Nicollo, Filippo și Peppino își doresc să facă tot posibilul spre a demonstra că încă sunt capabili să smulgă uralele publicului, dar sunt trădați de propriile trupuri. Premiată drept cea mai bună piesă a anului 1990 la Galele UNITER din 1991, a fost caracterizată drept o „farsă tragică” și numită de criticul Laura Pavel „un text simptomatic pentru dramaturgia post-absurdă”. În fapt, cei trei clovni bătrâni se tachinează, se batjocoresc și se invidiază mai mult sau mai puțin fățiș nu fiindcă ar fi lipsiți de suflet sau de empatie, ci fiindcă sunt victimele unei societăți care le transmite clar că nu-i mai sunt necesari.
Eu vă invit cu sinceritate să citiți piesele lui Matei Vișniec. Poate, la fel ca mine, când eram copil, veți ajunge să le recitați „pe roluri”, măcar în gând. Sau poate veți fi mai dornici să mergeți să le vedeți jucate, fiindcă dimensiunile care se adaugă unui text scris atunci când este interpretat sunt nenumărate. Cert este că dramaturgul se impune drept unul dintre cei mai articulați și mai aparte dintre contemporani, și recomandarea mea vizează cititorii de orice vârstă.
