„Povestea lui Cosmin care a plecat de acasă să cunoască viața / Cosmin Von einem, der auszog, das leben zu lernen”, de Karin Gündisch
Editura NICULESCU, ediție bilingvă, Bucureşti, 2006
Traducere, coordonare proiect și postfață de Mariana-Virginia Lăzărescu
”Povestea lui Cosmin” poate fi privită din două puncte de vedere, mai ales dacă luăm în considerare vârsta cititorului: este, în primul rând, un interesant roman despre necesitatea educației, indiferent de vârstă și indiferent de situația socială sau de etnie; în al doilea rând, poate fi privit ca o alegorie a situației țiganilor (sau rromilor, pentru cei doresc să fie mai corecți politic), postfața Marianei-Virginiei Lăzărescu introducându-ne un pic în istoria acestora, care nu mai interesează poate pe nimeni cu excepția lor, deși accentul se pune, în carte, pe prezentul pe care îl trăim cu toții.
Cosmin trăiește într-o comunitate sătească, undeva prin Transilvania, în zona dealurilor, iar comuna natală este compusă din trei sate cu structuri diferite, cel mai sărac și mai departe de drum este cel țigănesc, în preajmă, la câteva zeci de minute de mers fiind și satele românesc și săsesc. Țiganii sunt mereu în căutarea celor necesare supraviețuirii (adună fructe de pădure sau confecționează mături din nuiele), de aceea școala pentru copii este neglijată, aceștia ajutând în gospodărie, de vreme că tații, de cele mai multe ori, pleacă prin lume, după fuste sau după alcool, sau sunt la târguri și în orașe, pentru a vinde cele lucrate de femei. Cosmin, rămas singurul bărbat al casei, nu are niciun gând să ajungă, la rândul său, la școală, atâta vreme cât mamei sale îi este necesar un ajutor, nu o educație considerată îndepărtată și nenecesară. Va exista o înțelegere făcută cu învățătoarea pentru ca el și surorile să meargă la școală (prezența la cursuri în schimbul unui fir lung de curent electric pentru a merge televizorul), dar nu zilele petrecute acolo sunt neapărat importante, ci felul în care Cosmin se raportează la lume odată ce începe să o cunoască.
Așadar, Cosmin pleacă în lume, sperând la o schimbare în viața sa, o nouă șansă, dar despre care nu știe nimic, de vreme ce nu știe neapărat ce își dorește. De aici cine însă și felul în care începe să gândească, pentru își dă seama că lumea este cu totul altfel decât în acea comunitate mică, lumea este atât de mare și ciudată și plină de minunății încât este nevoie de ceva știință, educație, învățătură pentru a-ți putea schimba ceva din cursul existenței (de altfel, prima ofertă de slujbă vine de la un mecanic auto, care l-ar lua sub aripa sa, dar doar după ce are o diplomă de absolvire). Ajunge în București și totul este nou (și vechi, în același timp):
”Nimerise în țara minunilor, într-un oraș în care erau multe de văzut și de auzit. Oameni care vorbeau unii cu alții, țipete de copii, lătrături de câini, zgomot de fond al mașinilor, muzica de la un restaurant sau un târg, strigătele comercianților care vindeau gogoși, baloane, bilete loto și altele. De la atâtea lucruri văzute și auzite, iar mai apoi și de la citit (două inscripții în mijlocul noroiului de pe mal: Pescuitul interzis! Scăldatul interzis!), Cosmin obosi. Își aminti cât de devreme se trezise și ce drum lung bătuse. Începu să își dorească un loc unde să pună capul. Trebuia însă să aștepte până ce oamenii plecau din parc către casele lor.” (pag. 171)
Cosmin realizează treptat necesitatea educației, dar își dă seama și de felul în care este alcătuită și trăiește propria etnie, condamnată aproape în totalitate la oprobiul public din cauza unor vine ale unor membri ai comunității. Țigan a devenit sinonim cu urât și murdar, cu sărăcia și fărădelegea, cu scursura societății românești și cei care ne fac de râs în străinătate. Nu se poate schimba nimic imediat, dar prin conștientizare, prin reeducare (a întregii populații, însemnând aici atât a românilor, care trebuie să renunțe la prejudecăți, cât și a rromilor, care au nevoie de o altă atitudine față de cei care îi defăimează prin purtarea lor în societate), așa cum o face și Cosmin, este doar o chestiune de timp până când și această parte a lumii românești se va integra:
”Precupeața o făcuse pe fetiță urâtă, pentru că era un copil de țigani, își spuse Cosmin. Doar așa se explică lucrurile. Probabil îi disprețuia pe țiganii care își văd de treburile lor în piață. Unii oameni sunt de părere că tot răul, toată sărăcia din întreaga țară se datorează țiganilor.” (pag. 57)
Așa cum vă spuneam în primele rânduri, acest volum este o privire destul de realistă asupra comunității rrome, așa cum este ea în prezent și cum e privită de către noi: o respingem, îi vedem capabili de toate relele, uitând că au fost mult timp marginalizați, făcuți robi, iar acum sunt considerați scursura societății. Săraci, gunoieri, murdari, deși nu au posibilitatea, de multe ori, să fie mai mult, deși își doresc. Din păcate, privirea realistă nu se suprapune unui roman meritoriu, fiind destul de previzibil, simplist și fără prea multe calități stilistice. Cu alte cuvinte, un roman mediocru, dar cu un subiect interesant și binevenit, cu un mesaj necesar.
